limita formei

Oricat ne-am stradui, oricat am perfectiona, oricat ne-am perfectiona, multumiti nu suntem. Nu suntem multumit de prestatiile noastre, nu suntem multumiti de munca noastra, nu suntem multumiti de relatiile noastre, nu suntem multumiti de noi insine si oricat ne straduim sa perfectionam toate acestea, multumiti tot nu suntem.

Se poate vedea in toate acestea o incapacitate omului de a realiza in exprimarile sale de orice natura ar fie le, artistice, culturale, sociale, sau tehnologice, perfectiunea. Sau se poate descoperi in aceste eforturi perfectioniste obsesia perfectiunii. Omul este perfectionist si evident este ca oricat ar perfectiona exprimarile sale, tot ramane loc de mai bine. (ex .oricat de bine este facut un automobil -jucaria preferata- specialistii tot ii gasesc limite si imperfectiuni, nu se pot declara total satisfacuti, tot mai este loc de perfectionat). Sa ma intorc la mine, privesc in trecut si vad miriade de cai si directii dar nu reusesc sa le vad si radacina, ( stramosii au migrat din est, sau vest, sau din atlantida; dar in est, sau vest, nord, sud, sau Atlantida, sau din Ma, de unde au ajuns?); privesc in viitor si vad alte miriade de cai si directii dar nu pot sa le vad finalitatea, toate se farsesc la jumatate. Privesc exprimarile mele si vad numai imperfectiuni in toate formele lor, fie ca sunt emotionale, sentimentale sau lingistice, gramaticale,sau logice, doar jumatati se exprimare vad. Privesc faptele mele si doar jumatati de fapte vad, nici una nu este incheiata, completa, toate se opresc la jumatate, finalizarea lor imi apare ca o imposibilitate. Relatiile, munca, toate au inceput cu un imens élan si o imensa incredere si totusi toate undeva sau diluat, sau risipit imprastiindu-se fara finalitate. Nu am inceput ceva si nici nu am terminat ceva! De unde pornesc si unde se sfarsesc toate astea? Am parcurs cu habotnicie si sinceritate toate caile la capatul carora maestrii sau gurusii promiteau realizare. Si nu am realizat ceva. Ce sunt toate aceste exprimari altceva decat forme, forme si iar forme si nici o forma nu poate aduce implinire, bucurie intelepciune, nu le poate contine! Idealul implinirii pare o abstractie fara sens. Inconjurat de toate aceste forme ganduri, forme literare si forme munca haotice ce trag si trag de mine fara incetare sa le accord atentie si efort si intretinere nu mai reusec sa fad forma naturii si nici propria forma, ma uit la natura mereu improspatata si totusi aceeasi, de miriade de ani privim acelsi cer cu care ne miscam impreuna si aceeasi indescriptibila si mirifica planeta si cand ma privesc in oglinda privesc mereu o alta forma din ce in ce mai degradata pana ajung sa ma uit in oglinda si sa ma intreb; cine este strainul asta? Vad in propria forma cresterea si descresterea omenirii ai carui inceput sau sfarsit nu-l percep si nici nu mai accept iamginatiile profetilor de ocazie. Sunt pierdut in haosul propriilor proiectii, expresii si fapte, incerc sa ma reflect in ele fara sa reusesc, nu simt ca ma reflecta. Atunci pe cine reflecta daca pe mine nu? In tot acest haos, ignorat o buna parte de vreme, ramane un singur reper, eu insumi. Eu sunt mereu la fel mereu acelasi indiferent de modalitatile de expresie in gandire, vorbire sau munca. Ma intreb daca formele de expresie alese din pomul laudat al civilizatiei umane ma pot reprezenta si sincer fata de mine recunosc ca nu! Ma intreb, oare acest sentiment si aceasta atitudine este generata de lipsa mea de forma? Oare de aici vine obsesia devenirii de nimic, adica nonformali, obsesia mortii eliberatoare? Eliberatoare de ce? Eliberatoare de forma. Dar atuci de ce plangem si ne temem de pierderea formei corporale, de moarte? De ce speram macar o amintire sa ramanem? Ce insemna moartea asta? Ce poate insemna altceva decat separarea constiintei de corp? In spatele acestei atitudini contradictorii, obsesia eliberarii si teama de moarte, amandoua la pachet, trebuie in mod obligatoriu sa se afle o conceptie, o conceptie pe care ne straduim s-o obiectivam, s-o facem relitate, iar realitatea traita este chiar acesta conceptie obiectivata, intrupta in individ, colectivitatea de indivizi si activitatea lor interioara sociala si mentala. Ce este acesta conceptie lucrativa, activa in omenire? Evident ca este o cale, o modalitate de exprimare activa, o moda si o obisnuinta. O modalitate a timpului, o epoca care are aceasta caracteristica, urmarirea habotnica a separarii constiintei de corp; este evidenta faptelor noastre nu a credintelor noastre. Ori cum fapta transcede tot restul de forme, aceasta este singura care conteaza practic. Restul de credinte, sperante, profetii, teorii, conceptii, opinii si pareri nu au nici o valoare in fata faptei concrete, sunt irelevante evident; sunt forme nereale, neobiectivate, neimplinite in timp ce fapta este adevarul a ceea ce este precum universul si continutul sau fascinant si indescriptibil ca plenitudine. Descrierea bucatilor de univers sunt irelevante in fata faptei universului ca existenta concreta si obiectiva. Fapta transcede tot ce este fragmentat, partial, incomplet, fapta este completa in sine si in perceptie. Ca atare faptele noastre sunt intentiile si conceptiile noastre si ne dau de gol adevarul a ceea ce urmarim si faptuim. Aceste fapte relevate mai sus ne spun ca suntem in epoca (fara sa-I percepem durata) a carei modalitate sau moda comportamentala, sau sablon al rutinei este separarea constiintei de trup in vederea devenirii de nimic formal sau eliberarii de forma. In acelasi timp ne luptam pentru eternizarea formei, sau prelungirea existentei sale theoretic si justificativ pentru bani. Dar faptele si consecintele inca odata arata ca teoria este irelevanta; doar faptele conteaza. Este aceasta conceptie a oamenilor? Este ea in folosul omenirii in ansamblu? Dupa suferintele, durerile si nevoile oamenilor este clar ca nu este pentru si in favoarea omului. Am decis ca ceea ce nu face oricarei fiinte umane bine, este fals. Doar binele este cel mai inalt ideal cu care omul unul este; este universal adica nerefuzat de nici o fiinta umana sau de alta forma, adica radacina constiintei, constienta pura. “A fi” este binele universal, esenta, viata. Atunci de ce sa introducem moarte in viata de dragul conceptiei separarii constiintei de trup si a nemuririi sufletului? De ce sa fragmentam si conditionam nemurirea de acesta separare? Este o contradictie si un fals aici. Acesta falsitate este relevata si de conceptualizarea eternitatii care nu exista decat evident in transformari, apartine miscarii si nu apartine conceptelor sau perceptiei. Falsitatea conceptiei este relevata si de teama de moarte si lupta cu moartea in timp ce o faptuim. Conceptiile descriptive ne impiedica sa vedem formele realitatii plenitudinii si frumusetii incomensurabile a mediului natural nefacut de maini omenesti. Chiar existenta corporala nu este facuta de maini omenesti si atunci de ce sa distrugem ca sa ne eliberam de ea? Evident, vedem in forme, indiferent care ar fi ele, inclusiv cea corporala o limita, o inchisoare, a frana a implinirii viselor sau ambitiilor noastre. O frana a puterii! Dar acesta viziune de unde vine? Cine a hotarat asta? Este chiar asa? Oamenii eliberati in constiinta lor au transmis in toate felurile si toate demonstratiile faptice posibile ca nu este asa.Am considerat doar apanajul unora aceste posibilitati (telepatia, telepurtarea corporala, transformarea direct din energie a ceea ce ne este necesar, libertatea neconditionata de existenta corporala intr-un cuvant) si continuam habotnic sa ne aparam conceptia sufletului nemuritor si nonformal si sa ne straduim dupa cum arata faptele sa devenim nimic. In tot acest timp constient ne lutam cu moartea cautam solutii medicale, dar sursa ei nu este medicala ci conceptuala, dovada ca medicina nu poate invinge ceva ce nu are in domeniul ei. Chiar daca clonarea organelor sau corpurilor pare a fi solutia evident ca tot copiind organe si corpuri la un moment dat ne vom departa de original copiind la un moment dat o copie. Copiile sunt prin copiere, iar copierea este imperfecta ca orice fapta a noastra si oricat am perfectiona-o tot nu vom reusi sa atingem copia perfecta. Deci este o cale infundata ca si tehnologizarea corpului uman prin nanotehnologie sau mecanica informatica. Nu vom putea atinge capacitatea creierului creator prin tehnologie pentru ca exprimarile sale (tehnologia) sunt imperfecte, partialitati insumate, iar ceea ce este fragmentat chiar insumat nu poate evident atinge perfectiunea a ceea ce este intreg si nefragmentabil. De ce sa ne amagim singuri generand sperante desarte si prelungirea epocii durerii cand evidenta ne rarata ca sursa acestor eforturi fara rezultat si desarte sperate este… o conceptie gresita, despre noi si ceea ce trebuie sa facem in viata. Aceasta conceptie gresita o fomalizam dandu-I formele activitatilor sociale dupa care ne plangem de propia structura sociala creata? Cerc inchis care ne inchide! Cercul conceptiei si faptelor generate in accord cu ea, experienta si experimentarea conceptiei. Ma intreb de ce ne-am teme de sfarsitul acestei conceptii relevate ca gresite, sau sfarsitul lumii modelate prin aceasta? Nu ma mai mir de jumatatile exprimarilor mele neterminate, de inconstanta si inconsecventa lor, de imperfectiunile lor, nici nu puteau fi altfel pana acesta epoca nu se incheie. Intr-o epoca (modalitate comportamentala generalizata) nefinalizata, incompleta toate exprimarile noastre sunt asemenea epocii, jumatati de masura, jumatati de oameni. Toate formele expresiei de sine modelate de conceptia separarii in sine a vietii de corp, a sursei de forma sa expresiva, nu sunt intregi, complete si nu ne pot reflecta fiinta. Nemultumirea este fireasca intr-o atari situatie, iar daca nu devenim isterici de nemultumire, se constitue in implusul cercetarii sursei sale si ne conduce spre ea ca un prieten care ne insoteste acasa cand bautura excitatiilor tari ne-a ametit complet. Cei de facut? (intrebarea obsesiva) Boicotul daca nu putem abandonul acestei conceptii. S-o boicatam prin faptele (sentimente, ganduri gesturi, actiuni) noastre nascute dincolo de conceptii, faptele nascute in inima sau centrul fiintei noastre, atentia, claritatea a ceea ce este, compasiunea, delicatetea, blandetea, intelepciunea, ratiunea, etc. Bucuria nu se bucura din delicatete in fata durerii, dar nici nu plange la unison cu durerea.