Este o metoda folsita adesea in matematica.
Se scenarizeaza diferite solutii ale problemei axiomatice si se evidentiaza congruenta sau nu a solutiei cu axioma. Aceasta metoda nu implica calcule si demonstratii ci doar un proces mental numit "logica" si simtamantul ratiunii. Se incepe cu "daca" , se continua cu "atunci", si se coroboreaza solitiile ca variante cu axioma Daca solutia scenarizata confirma axioma, atunci este valabila daca nu este o solutie absurda in contextul respectiv.
Noi suntem capabili sa instrumentam mental si tehnologic orice solutie a unei probleme obiective, separate de noi insine ca abordare, sau din domeniul cunosterii stiintifice obiectivate din perceptie. Ratiunea explorarii si instrumentarii stiintifice implica a nu subiectiva explorarea sau instrumentarea rezultatelor ei, ceea ce denumim "o atitudine impersonala", adica pozitionarea constientei exploratoare in tacerea din minte.("ochiul taifunului gandirii")
Insa atunci cand abordam cunoasterea psihologica sau despre noi insine ne identificam si cu explorarea si cu revelatiile ei. Orice am cunoaste in acest domeniu nu se stabilizeaza si certifica obiectiv in vreun fel, decat, ca comportament absurd sau deviant (cine esti este numai treaba ta, ce esti e numai a celorlalti), pe care este dificil sa parasim dupa dorinta dar pe care inevitabil parasim la un moment dat (ne vindecam) Fluiditatea subiectivului este atat de intensa si diversitatea expresiilor sau fatetelor sale este asa de mare incat nu poate fi inregimentat in structuri rigide conceptuale descriptive sau programatice. Aceasta evidenta pentru mine releva invincibilitatea subiectivul ca urmare a primordialitatii sale in ordinea miscarilor. Impulsul si miscarea generata de subiectiv o poate reimpulsiona sau lasa sa se consume ca cinetica a unui ecou fara participarea lui- deja experimenteaza miscarile altui impuls. Rutina atat de draga stiintei instrumentale sau constructorului , lipsete cu desavarsire din natura subiectivului.
Ex: Daca observam angajati in observatie comportamentul copiilor, pentru care trairea punctuala este atat de intensa si orice simtamant sau stare o percep ca si sfarsitul lumii lor subiective si reactioneaza emotional cu atata forta ca ne surprinde si zambim adesea amintindu-le, ca sa-i linistim, fluiditatea existentei in care toate trec si se schuimba, atunci vedem modalitatea lor curata de a-si exprima existenta alegand un scenariu joaca de care se plictisec destul de repede si il schimba fara sa mai ramana in cel trecut. "Hai sa ne jucam de-a..." isi propun comunitatii lor , dupa care, "ma-am plictisit ,hai sa ne jucam de-a..." Interesant ca jocul se demareaza doar in urma unui acord colectiv sau asentiment. Odata ce acordul este stabilit fiecare isi asuma un rol in povestea jocului si nu mai contesta sub nici o forma rolul si modalitatea exprimarii lui a celorlalti comportandu-se conform rutinei jocului respectiv: de-a mama si de-a tata. hotii si vardistii etc.Nici cand stabilesc acorduri pentru jocuri sportive nu concureaza sau dau nastere conflictelor interpersonale ci, fiecare se straduie sa atinga performanta care sa-i faca castigatori. Conflictele apar doar cand unul dintre jucatori triseaza sau inseala acordul sau regulile jocului. Copii se pot confrunta fizic dar dupa incetarea confruntarii nu-si poarta pica unii altora, dimportiva isi apreciaza reciproc curajul si aptitudinile care le stabilesc o pozitie, o functiune sau o utilitate functionala in comunitatea lor. Copii nu se exclud unii pe altii din comunitate decat daca intervine o forta exterioara ei, dezacordul parintilor, etc.
Cred ca aceste relevari ale comportamentului copiilor fara influxuri din afara comunitatii lor sunt edificatoare fata de ceea ce am afirmat inainte despre natura comportamentului subiectivului individualizat.
Sa vedem comportamentul maturilor; se joaca de-a politica, isi aleg un rol in jocul respectiv, stabilesc regulile si reperele victoriei , dar ce sa vezi; cand castiga jocul cineva imediat este intrerup de contestarile victoriei, nu se accepta rezultatul jocului si nici continuarea lui prin exprimarea rolului si pozitiei obtinute . Jocul se joaca de la inceput si nu se termina niciodata chiar daca teoretic a ajuns intr-o etapa; faptic este inceput mereu Imi apare ca un joc care tot incepe si nu se continua niciodata. Consecintele unui astfel de joc nu pot fi sub nici o forma placute jucatorilor si spectatorilor lui. Cei care au castigat o pozitie in circumstantele jocului stabilite in comun sunt nevoiti sa -si manfeste rolul prin forta si impunere (de aceea se considera la putere) Ceilalti desi au stabilit ca jocul reincepe dupa 4 ani nu -si joaca rolul constructiv si rational de ofertare de solutii diferite din care sa se poata alege cele mai rationale solutii, sau o solutie care sa corobereze diferentele, dimpotriva isi joaca un rol care nu este in schema jocului, negarea irationala si sub orice forma a orice vine din partea celorlalti. Negarea nu construieste ceva alternativele da. Neputinta negarii ii face sa apeleze la puterea multimii o manipuleaza ideatic prin tot felul de utopii si promisiuni iresponsabile, scot oameni in strada, vor revolutii si schimbari , schimbari oferite teoretic pentru ca efectiv unica schimbare este de persoane nu a modalitatilor comportamentale a celor de "la putere"
Acest comportament releva Obsesia puterii care-i anima si pe unii si pe ceilalti. Nici vorba de acorduri si asentimente care sa genereze vreo schimbare la propriu sau bucuria jocului Lupta surda pentru putere personala prin manipularea multimii si dominatie in gasca fara sfarsit pare sa releve inexistenta vreunei puteri. Insa inexistenta este contestata de evidente . Nu isi pun problema obsedatii de putere ca nu 'puterea' este tinta lor ci intelepciunea si inteligenta folosirii ei. Ce folos sa fiu la putere cand nu fac nimic cu ea; doar o caut sau incerc sa conserv iluziile ei. Aceasta masa de obsedati de putere personala si de pozitiile privilegiului de a fi deasupra regulilor jocului facute de ei insisi nerespectandu-le, este o masa de energii psihice amorfe care nu se pot misca de la sine Aceasta solutie a problemei conducerii societatii este absurda. Daca axioma necesitatii unei conduceri a societatii si a conditiei umane evolutive, a folosirii rationale a resurselor umane si substantiale- este problema de rezolvat- atunci solutia luptei politice fara sfarsit relevata mai sus, este absurda in raport cu axioma respectiva.
OK daca am stabilit ca la 4 ani se schimba reprezentantii puterii colective atunci, in respectarea jocului stabilt de regula respectiva, pe durata celor 4 ani acceptam rezultatul jocului. Fiecare jucator sa se ocupe de rolul sau stabilit prin cutume proceduri si constitutii . Abordarea subiectiva in continuare este neproductiva ci doar abordarile rationale pot conduce la conturarea unei solutii congruente cu necesitatea. Atacul la persoana motivat de interese si simpatii subiective este inadecvat jocului, nu este mijlocul sau ca ratiune existentiala. Nu este sfarsitul lumii daca se intampla ca o persoana sa fie incapabila sa joace un rol atribuit, nu persoana este tinta jocului ci evolutia societatii. Nu persoana , cum vorbeste, cum se imbraca, pe cine simpatizeaza sau nu conteaza, cata expertiza are, etc, ci cata intelepciune manifesta in exprimarea rolului sau. Intelepciunea nu este experta in rutine si proceduri ci in dirijarea lor eleganta in acordul stabilit ca ratiunea jocului.
Nu mai suntem in acord cu politica si politicienii nu pentru ca este ci, pentru ca nu este. Este inlocuita cu alte acorduri oculte care nu reprezinta la vedere interesul comunitatilor statale, nici umane. Puterea nu este a politicienilor decat ca fatada care sa dea impresia maselor ca ele decid la un moment dat reprezentantii. Vox populi vax deii. Cine sunt zeii acestia si care sunt scopurile lor? Daca ele sunt relevate constientei publice isi pierd orice putere, orice impuls. De aceea "omerta" este legea sigurantei lor proprii. Ce transparennta? Cu transparenta se incetoseaza ochii naivilor, o astfel de transparenta este justificarea esecurilor politicului (interesul cetatii) inexistent ca ratiune in societate.
Politica indivudului care este? Conducerea sa cum o stabileste?. Prin ce reguli si cutume? Prin ce proceduri se manifesta? Dar tintele politicului individual care sunt? Cine le stabileste; este la vedere? Daca solutia la necesitatea conducerii de sine a individului uman este "altul" fie el si ca reprezentant, atunci este o solutie absurda , incongruenta cu necesiatea axionatica. Individul este un partid cu un singur membru nu are cu cine sa lupte perntru putere si aspiratiile sale il conduc spre intelepciunea cu care-si foloseste propria putere in oricare circumstante. Nu-si risipeste puterea in lupte care nu-i apartin si nici in scopuri care-l inrobesc si conditioneaza existential, nici in indemonstratiile unei inutile fatade .
Nu am raspurile unor norme sau cutume politice individuale pentru ca doar subiectivul este natura individului uman. Pot afirma insa ca axioma autoconducerii sau responsabilitatii in propria existenta si problematica generata de aceasta este folositor fiecaruia. Sa scenarizeze solutii, sa rationeze pe seama consecintelor acestor solutii , sa determine astfel rational absurditatea sau congrenta lor cu obiectivul sau individual, cu aspiratia sa lantrica de neoprit de libertate si echilibru sau impacarea sinelui, cu necesitatile care fac nevoia o gluma proasta etc. Cunoasterea psihologica sau tehnologica este un potential sau mediu colectiv obiectiv nu subiectiv care implica autoconducerea. Multi considera carierele personale ca obiectivul lor dar prea se aseamana acest cuvant cu cariera minerilor de pretudineni, muncii in subteran nu in lumina. :) asa sa fie oare? Aplicam metoda reducerii la absurd in cazul axiomei si problematicii care are ca solutie "cariera" personala?
Se scenarizeaza diferite solutii ale problemei axiomatice si se evidentiaza congruenta sau nu a solutiei cu axioma. Aceasta metoda nu implica calcule si demonstratii ci doar un proces mental numit "logica" si simtamantul ratiunii. Se incepe cu "daca" , se continua cu "atunci", si se coroboreaza solitiile ca variante cu axioma Daca solutia scenarizata confirma axioma, atunci este valabila daca nu este o solutie absurda in contextul respectiv.
Noi suntem capabili sa instrumentam mental si tehnologic orice solutie a unei probleme obiective, separate de noi insine ca abordare, sau din domeniul cunosterii stiintifice obiectivate din perceptie. Ratiunea explorarii si instrumentarii stiintifice implica a nu subiectiva explorarea sau instrumentarea rezultatelor ei, ceea ce denumim "o atitudine impersonala", adica pozitionarea constientei exploratoare in tacerea din minte.("ochiul taifunului gandirii")
Insa atunci cand abordam cunoasterea psihologica sau despre noi insine ne identificam si cu explorarea si cu revelatiile ei. Orice am cunoaste in acest domeniu nu se stabilizeaza si certifica obiectiv in vreun fel, decat, ca comportament absurd sau deviant (cine esti este numai treaba ta, ce esti e numai a celorlalti), pe care este dificil sa parasim dupa dorinta dar pe care inevitabil parasim la un moment dat (ne vindecam) Fluiditatea subiectivului este atat de intensa si diversitatea expresiilor sau fatetelor sale este asa de mare incat nu poate fi inregimentat in structuri rigide conceptuale descriptive sau programatice. Aceasta evidenta pentru mine releva invincibilitatea subiectivul ca urmare a primordialitatii sale in ordinea miscarilor. Impulsul si miscarea generata de subiectiv o poate reimpulsiona sau lasa sa se consume ca cinetica a unui ecou fara participarea lui- deja experimenteaza miscarile altui impuls. Rutina atat de draga stiintei instrumentale sau constructorului , lipsete cu desavarsire din natura subiectivului.
Ex: Daca observam angajati in observatie comportamentul copiilor, pentru care trairea punctuala este atat de intensa si orice simtamant sau stare o percep ca si sfarsitul lumii lor subiective si reactioneaza emotional cu atata forta ca ne surprinde si zambim adesea amintindu-le, ca sa-i linistim, fluiditatea existentei in care toate trec si se schuimba, atunci vedem modalitatea lor curata de a-si exprima existenta alegand un scenariu joaca de care se plictisec destul de repede si il schimba fara sa mai ramana in cel trecut. "Hai sa ne jucam de-a..." isi propun comunitatii lor , dupa care, "ma-am plictisit ,hai sa ne jucam de-a..." Interesant ca jocul se demareaza doar in urma unui acord colectiv sau asentiment. Odata ce acordul este stabilit fiecare isi asuma un rol in povestea jocului si nu mai contesta sub nici o forma rolul si modalitatea exprimarii lui a celorlalti comportandu-se conform rutinei jocului respectiv: de-a mama si de-a tata. hotii si vardistii etc.Nici cand stabilesc acorduri pentru jocuri sportive nu concureaza sau dau nastere conflictelor interpersonale ci, fiecare se straduie sa atinga performanta care sa-i faca castigatori. Conflictele apar doar cand unul dintre jucatori triseaza sau inseala acordul sau regulile jocului. Copii se pot confrunta fizic dar dupa incetarea confruntarii nu-si poarta pica unii altora, dimportiva isi apreciaza reciproc curajul si aptitudinile care le stabilesc o pozitie, o functiune sau o utilitate functionala in comunitatea lor. Copii nu se exclud unii pe altii din comunitate decat daca intervine o forta exterioara ei, dezacordul parintilor, etc.
Cred ca aceste relevari ale comportamentului copiilor fara influxuri din afara comunitatii lor sunt edificatoare fata de ceea ce am afirmat inainte despre natura comportamentului subiectivului individualizat.
Sa vedem comportamentul maturilor; se joaca de-a politica, isi aleg un rol in jocul respectiv, stabilesc regulile si reperele victoriei , dar ce sa vezi; cand castiga jocul cineva imediat este intrerup de contestarile victoriei, nu se accepta rezultatul jocului si nici continuarea lui prin exprimarea rolului si pozitiei obtinute . Jocul se joaca de la inceput si nu se termina niciodata chiar daca teoretic a ajuns intr-o etapa; faptic este inceput mereu Imi apare ca un joc care tot incepe si nu se continua niciodata. Consecintele unui astfel de joc nu pot fi sub nici o forma placute jucatorilor si spectatorilor lui. Cei care au castigat o pozitie in circumstantele jocului stabilite in comun sunt nevoiti sa -si manfeste rolul prin forta si impunere (de aceea se considera la putere) Ceilalti desi au stabilit ca jocul reincepe dupa 4 ani nu -si joaca rolul constructiv si rational de ofertare de solutii diferite din care sa se poata alege cele mai rationale solutii, sau o solutie care sa corobereze diferentele, dimpotriva isi joaca un rol care nu este in schema jocului, negarea irationala si sub orice forma a orice vine din partea celorlalti. Negarea nu construieste ceva alternativele da. Neputinta negarii ii face sa apeleze la puterea multimii o manipuleaza ideatic prin tot felul de utopii si promisiuni iresponsabile, scot oameni in strada, vor revolutii si schimbari , schimbari oferite teoretic pentru ca efectiv unica schimbare este de persoane nu a modalitatilor comportamentale a celor de "la putere"
Acest comportament releva Obsesia puterii care-i anima si pe unii si pe ceilalti. Nici vorba de acorduri si asentimente care sa genereze vreo schimbare la propriu sau bucuria jocului Lupta surda pentru putere personala prin manipularea multimii si dominatie in gasca fara sfarsit pare sa releve inexistenta vreunei puteri. Insa inexistenta este contestata de evidente . Nu isi pun problema obsedatii de putere ca nu 'puterea' este tinta lor ci intelepciunea si inteligenta folosirii ei. Ce folos sa fiu la putere cand nu fac nimic cu ea; doar o caut sau incerc sa conserv iluziile ei. Aceasta masa de obsedati de putere personala si de pozitiile privilegiului de a fi deasupra regulilor jocului facute de ei insisi nerespectandu-le, este o masa de energii psihice amorfe care nu se pot misca de la sine Aceasta solutie a problemei conducerii societatii este absurda. Daca axioma necesitatii unei conduceri a societatii si a conditiei umane evolutive, a folosirii rationale a resurselor umane si substantiale- este problema de rezolvat- atunci solutia luptei politice fara sfarsit relevata mai sus, este absurda in raport cu axioma respectiva.
OK daca am stabilit ca la 4 ani se schimba reprezentantii puterii colective atunci, in respectarea jocului stabilt de regula respectiva, pe durata celor 4 ani acceptam rezultatul jocului. Fiecare jucator sa se ocupe de rolul sau stabilit prin cutume proceduri si constitutii . Abordarea subiectiva in continuare este neproductiva ci doar abordarile rationale pot conduce la conturarea unei solutii congruente cu necesitatea. Atacul la persoana motivat de interese si simpatii subiective este inadecvat jocului, nu este mijlocul sau ca ratiune existentiala. Nu este sfarsitul lumii daca se intampla ca o persoana sa fie incapabila sa joace un rol atribuit, nu persoana este tinta jocului ci evolutia societatii. Nu persoana , cum vorbeste, cum se imbraca, pe cine simpatizeaza sau nu conteaza, cata expertiza are, etc, ci cata intelepciune manifesta in exprimarea rolului sau. Intelepciunea nu este experta in rutine si proceduri ci in dirijarea lor eleganta in acordul stabilit ca ratiunea jocului.
Nu mai suntem in acord cu politica si politicienii nu pentru ca este ci, pentru ca nu este. Este inlocuita cu alte acorduri oculte care nu reprezinta la vedere interesul comunitatilor statale, nici umane. Puterea nu este a politicienilor decat ca fatada care sa dea impresia maselor ca ele decid la un moment dat reprezentantii. Vox populi vax deii. Cine sunt zeii acestia si care sunt scopurile lor? Daca ele sunt relevate constientei publice isi pierd orice putere, orice impuls. De aceea "omerta" este legea sigurantei lor proprii. Ce transparennta? Cu transparenta se incetoseaza ochii naivilor, o astfel de transparenta este justificarea esecurilor politicului (interesul cetatii) inexistent ca ratiune in societate.
Politica indivudului care este? Conducerea sa cum o stabileste?. Prin ce reguli si cutume? Prin ce proceduri se manifesta? Dar tintele politicului individual care sunt? Cine le stabileste; este la vedere? Daca solutia la necesitatea conducerii de sine a individului uman este "altul" fie el si ca reprezentant, atunci este o solutie absurda , incongruenta cu necesiatea axionatica. Individul este un partid cu un singur membru nu are cu cine sa lupte perntru putere si aspiratiile sale il conduc spre intelepciunea cu care-si foloseste propria putere in oricare circumstante. Nu-si risipeste puterea in lupte care nu-i apartin si nici in scopuri care-l inrobesc si conditioneaza existential, nici in indemonstratiile unei inutile fatade .
Nu am raspurile unor norme sau cutume politice individuale pentru ca doar subiectivul este natura individului uman. Pot afirma insa ca axioma autoconducerii sau responsabilitatii in propria existenta si problematica generata de aceasta este folositor fiecaruia. Sa scenarizeze solutii, sa rationeze pe seama consecintelor acestor solutii , sa determine astfel rational absurditatea sau congrenta lor cu obiectivul sau individual, cu aspiratia sa lantrica de neoprit de libertate si echilibru sau impacarea sinelui, cu necesitatile care fac nevoia o gluma proasta etc. Cunoasterea psihologica sau tehnologica este un potential sau mediu colectiv obiectiv nu subiectiv care implica autoconducerea. Multi considera carierele personale ca obiectivul lor dar prea se aseamana acest cuvant cu cariera minerilor de pretudineni, muncii in subteran nu in lumina. :) asa sa fie oare? Aplicam metoda reducerii la absurd in cazul axiomei si problematicii care are ca solutie "cariera" personala?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu