Barbatii percep ca femeile nu-I iubesc dar refuza acesta realitate luptand din rasputeri sa schimbe situatia. Fac declaratii de dargoste, angajamente pe viata, se straduiesc sa le faca toate poftele renuntand la ale lor, dar in zadar, ele tot intreba daca sunt iubite pentru ca nu sunt.. Dupa aceeasi perioda “oarba” in care credeau ca au rezolvat problema iubirii si relatiei cu femeia, si dupa eforturile lor fara rezultat de a conserva acea rezolvare, sfarsesc prin a se stradui sa le domine psihologic, posede (cumpere) sau terorizeze prin violenta, pentru a le stapani ca pe orice alta proprietate sau slujitor supus (sunt si exceptii?). Razboiul fara sfarsit al sexelor in care pierd amandoua jubileaza si pare fara rezolvare de mii de ani. Ce s-ar intampla daca am inceta sa refuzam realitatea chiar daca nu ne convine? Cred (pentru ca nu am vazut asta inca, dar ratiunea spune ca este posibil sa se intample), ca ar inceta minciunile si ipocriza comportamentala din cupluri. Ea ar gandi ca se comporta ca o femeie usoara de dragul sigurantei si aprecirii (pe care nu le simte niciodata), ca e bine si asa (fatada reusitei), decat sa fie singura. El ar gandi ca se comporta cu femeile ca si cu sclavii de dragul placerii si increderii in faptul ca barbatia lui (statutul de mascul alfa) nu poate fi contestata official (public), cand femeia e supusa si suporta orice fara sa se planga sau sa exprime vreo o nemultumire. O partenera care se plange, sau plange, este interpretata ca o contestatara a barbatiei si puterii sale, sporindu-i sentimentul de slabiciune si neincredere in sine ascuns cu grija sub masca violentei de mascul feroce. Sub orice mască violentă se ascunde o lipsa, o slabiciune. Dar toate aceste ganduri nu se exprima, se ascund, se afunda in mereu tapul ispasitor, subconstientul ; in fapt asa se creeaza ceea ce numim "inconstient", prin a ascunde ceea ce lumina constientei ne releva pentru a decide daca ne reprezinta in adevar sau sa corectam, autocorectandu-ne comportamentul in relatii. Nu numai ca se ascund lucrurile sincere ci si se disimuleaza la nesfarsit nefericrea afirmand si demonstrand mereu masca fericirii si implinirii in public. Dar “acasa” care nu exista, lucrurile false se razboiesc psihologic sau manual. Explozii vulcanice din te miri ce si lava lacrimilor sau urletelor curge neincetat si inunda “domiciliul razboiului si exclusivismului official”. Divortul pare a fi un armistitiu care inceteaza odata cu o noua relatie. Cand vlaga cu care se duce lupta se termina, doi batrani decrepiti, obositi de lupte, dau sfaturi bune pe care nu le mai pot incalca, sau urma. Iata unde duce refuzul realitatii asa cum este in numele idealurilor unei realitati utopice. Idealurile au fost folosite mereu ca justificari ale crimei, ale razboiului indifferent de natura lui. In numele iubirii si a lui Dumnezeu s-au comis cele mai mari atrocitati.
Noi percepem realitatea dar o refuzam. Realitatea sociala perceputa este integral negativa, urata si violenta. De ce ascundem asta? De ce consumam atata energie si bani ca sa o ascundem sub “masca de imagine” sociala (institutiile facatorilor de imagini bune, reclama politica, comerciala, religioasa)? De ce a ajuns ca toate conflictele scuzabile sa fie, de dragul imaginii si ca sa iasa bani? Murim de dragul imaginii bune ascunzand realitatea urată? Acesta urată realitate sociala este realitatea ego-centrismului ca atitudine, realitatea celui care se crede Dumnezeu fara sa fie (ca si cum s-ar crede soarele de pe cer), care a vrut sa ia locul lui Dumnezeu pierzandu-si locul sau in armonia universului. “Cine pleaca la plimbare pierde locul de onoare”, canta copii inocenti si puri ai umanitatii. Oameni intoarceti-va pe pamant de la dracu’n praznic!!!(propria auroreflectare, sau importanta de sine, narcisismul mental,emotional si comportamental)
Noi percepem realitatea dar o refuzam. Oare de ce? Este o ratiune in refuz? Este refuzul mijlocul, metoda, instrumentul prin care noi schimbam acesta realitate urata? Evident ca refuzul amplifica uratenia, iar opusul-acceptarea nu este solutia. Prin transparenta in relatii si recunoasterea oficiala a urateniei care este transparenta sociala a relatiilor asa cum sunt ele, cel putin am renunta la amagirea copiilor ( ca tributul de copii “turcilor”) si autoamagire fara sens si rezultat. Recunosterea este pe jumatate vindecare, cealalta jumatate este a comportamentului de dupa recunoastere. Putem noi oare sa recunoastem ca nu suntem iubiti de parteneri fara a ne razbuna sau a ii pedepsi pentru asta? Fara mizeria divortului si a partajului? Putem noi oare sa recunoastem propria uratenie psihologica si comportamentala, propria mediocritate si meschinaria nesatului de putere, de victorie? Putem noi oare cel putin daca nu ne iubim sa fim prieteni cu partenerii nostri de viata, sa actionam rational si prieteneste, fara a incerca sa ne inselam reciproc sau sa iesim in avantaj? Ego-centratii nu pot. Constiinta planetei care se trezeste acum din cosmarul ego-centrarii, poate. Acesta constiinta care invie (actioneza in viata acum), este constiinta soarelui interior si exterior, a cerurilor si pamantului, mintii si corpului uman, fiul (EvAdam), constiinta totalitatii, plenitudinii si frumusetii intregului planetar, raiul universului, expresia armonica a fractalului de echilibrium a universului asa cum este el. Acesta nu este o pozitie de orgoliu sau importanta de sine in univers, ci o POZITIE DE RESPONSABILITATE, creata pentru IUBIRE si manifestarea ei, dragostea omului si omul dragostei (adEVAm)Noi percepem realitatea asa cum este ea modelata de propria dorinta si cunoastere, o realitate modelata in care percepem fragmente rupte din context, care nu are continuitate si profunzime ca si memoria noastra, o realitate superficiala si efemera, realitatea visului,a falsului. Dar cum este realitatea nemodelata, neprelucrata sau originara? O fi realitatea metaforicului rai din care am plecat? O fi realitatea care renaste sau reinvie astazi? Ne intorcem la locul unde am comis crima, sau ne intoarcem unde ne-am nascut pentru a ne recunoaste expresia originara, sinele adevarului?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu