repostare asteptarea iubirii

Este usor, chiar foarte usor, obisnuinta si din acest motiv greu de constientizat, ca fiecare dintre noi asteapta ceva, continuu. Ca aceasta asteptare este continuitatea existentei noastre. Putem oare intelege, ce asteptam? Putem oare intrerupe aceasta continuitate?

Din autoobservare, raspunsul nu poate fi altul decat, nu! Aceasta asteptare este extrem de viloenta si aproape insuportabila. Din acest motiv facem tot posibilul sa fugim de ea, sa ne ascundem de ea, Sa facem ceva: o reactie nervoasa in fata situatiei, o placere, o munca. Sau, fugim intr-o gramada de “asteptatori”, sa nu ne mai simtim singuri. Ne mangaiem, nu suntem singurii in aceasta situatie! In plus gramada, o aglomerare de singuratati, este si ofera pretextul multor forme de amagire a asteptarii, teatrul de control: rolul nefericitului care este mangaiat si obtine compasiunea celorlalti;  rolul celui ce percepe catastrofa ca inevitabila si dupa cei convinge pe ceilalti de imposibilitatea scaparii, vine victorios cu solutia si.., devine eroul gramezii;  rolul guru-ului in tacere, care nu este in acord cu nimic din ce este in gramada, fiind complet diferit de ceilalti, cu existenta si mijloace de supravietuire diferite, originale, care de fapt tace, pentru ca nu are nimic de spus original, copiaza un model de intelepciune vetust;  rolul inselatului in dragoste, cel care nu a iubit niciodata;  rolul initiatului, sau celui ce incepe multe dar nu termina vreuna, sau le termina inaite de a le incepe;  rolul mascariciului, clownul care te ucide, facandu-te sa razi in timp ce o face, etc.  Sunt multe alte roluri pentru care gramada fugilor de singurate si asteptare este sala ideala, iar spectatorul in cardasie cu actorii. Se sustin si incurajeaza unii pe altii. Este un exercitiu de atentie sa indentifici multudinea de variante, pe care aceeasi fuga de asteptare, de singurate, o genereaza ca si comportament al fugilor. Ar putea fi comic, fara drama evidenta. Arta dramatica se pare ca este favorita spiritului fugar.
     Mai interesant si pragmatic este sa identificam pe cine ascunde, acest tip comportamental. Ce asteptam si de cine fugim? Probabil, cand vine la noi ce asteptam, ne sperie si fugim. Nu mai vrem nici macar sa mai asteptam vreodata ceva, pentru ca: “TOT-ul este aici si acum, iar eu sunt to-tu-l. O.K., fiecare are libertatea sa afirme orice vrea muschii lui cerebrali, respect aceasta libertate, nu contestarea rezolva vreo problema,” pentru ca “, este un argument foarte serios. Intrebarea este: mie sau altcuiva, vreo afirmatie, sau contestare a rezolvat vreo problema existentiala? S-au,  chiar afirmatia sau contestarea m-a separat de ceea ce sunt, ca apoi, separat fiind, ma astept sa ma intregesc? Cand reusesc, o iau de la capat? Oare aceasta obisnuita si insezizabila autoseparare, imi genereaza impresia evidenta a unei continuitati a asteptarii? Oare autosepararea si reintregirea, nu exista in perceptia mea? Doar asteptarea reintregirii este perceputa continuu senzorial? Daca este asa, senzorii sunt incompleti si ne inseala, iar impresia creeata de ei, este falsa. O problema falsa nu are rezolvare. Tot ce nu are o rezolvare in existenta senzoriala este o falsa problema. Existenta senzoriala, in care senzatiile sunt considerate adevar si cauza, este incompleta, partiala, o jumatate de existenta; Oare acest fapt genereaza obsesia cautarii “jumatatii” proprii? Nu percep nici o “jumatate”, doar oameni intregi. Imi dau seama, ca tocmai inexistenta jumatatilor este sursa tuturor nereusitelor in reintregire (in incetarea asteptarii, fugii de singuratate). Cand crezi ca ti-ai gasit, in sfarsit “jumatatea”, te agati sau atasezi de ea,  dar…, asteptarea nu inceteaza, Devine si mai dureroasa, este numita singuratatea in doi. Singuratatea in doi (sau nu), este o falsa problema, care, amplifica falsitatea rupturii (durerea) in existenta celor doi, cu consecinta unei autoizolari complete. Fara speranta de a scapa vreodata. Acesta este inchisoarea stramta si murdara a jumatatilor din imaginatia proprie. Oricate jumatati ai “incerca”, consecinta este aceeasi. Imi pare rau sa dezamagesc atatea domnisoare (sau domni) care viseaza la intregire, la completitudinea propriei fiinte, fericirea reala, prin “taina casatoriei”, prin spectacolul frumos si nevinovat al ritualului respectiv, atata timp cat la acest spectacol, nu participa doua fiinte intregi, libere si neatarnate una de cealalta. Dar cand libertatea intregului celor doi protagonisti este si in libertate este si iubire, se poate renunta, la costisitorul, sau la meschinul, spectacol. Se transforma intr-o consfintire publica a unui adevar. (Spectacolul nu face adevarul.) Casatoriile cu “motiv” oricare ar fi acela , sunt inchisori fara exceptie. Iubirea este casa si casatoria adevarata, iar cand acest fapt este implinit pentru doi, iata unul. Cei doi pot sta unul fata de celalt, la capetele universului, ei sunt impreuna mereu, asteptarea inceteaza si separarea unuia de fiecare, la fel, Intreg universul dintre cei doi, este universul iubirii lor. Universul iubirii lor, este casa noastra a tuturor, indiferent de ce, sau cum credem noi ca, ...am fi, indifferent de ceea ce senzorii, ne-ar spune ca..., suntem. Asteptarea iubirii este o falsa problema, nu are rezolvare, orice am face.