08 iunie 2013

recunoasterea povestii

Orice personaj este conturat prin derularea povestii sale.
Se spune ca daca cunosti cartea pe care o citeste cineva, cunosti ce acel cineva doreste sa intrupeze, alege sa fie sau sa devina. La copii este evidenta clara; atunci cand citesc "Robin Hood" (sau oricare alt roman) ei se cred sau doresc sa fie 'ca si eroul principal" din povestea respectiva. Doresc un arc si se cred cei mai buni arcasi. Desigur ca romanul citit sau personajul dorit este ales prin rezonanta cu firea si aptitudinile copilului. Astazi 'rapirea copiilor' de mediul virtual al unei libertati iluzorii face ca toti copii vor tablete, telefoane inteligente sau cel putin un laptop. (Instrumentul dorit este scopul producatorilor). Copii invata jucandu-se dar ce invata si ce joc se joaca este alta problema in mediul virtual. Energia debordanta si violenta reflectata prin copii a mediului social face ca razboaiele si distrugerile dusmanilor sa para a fi rolul preferat: acela de soldat "eru", cel mai mare si mai tare din parcarea din povestea eroilor care se evidentiaza prin distrugerea dismanilor si indistructibilitatea lor. (Este o afirmatie statistica si nu exhaustiva). Veti spune ca este o joaca nevinovata; oare?! Ceea ce vad ca efect nociv in primul rand este cultivarea unei minciuni; ca poti invinge prin distrugere, prin anihilare. Vechea minciuna ca scopul scuza mijloacele care ascunde adevarul ca mijlocul este scopul real, a capatat invelisuri conceptuale si formale noi. Cum poti fi erou anihiland, distrugand? Cel mult eroul distrugerii si anihilarii! Mijlocul este scopul tau si ceea ce faci ai. In mediul "crestin teoretic (fara practica)" acest comportament al confuziei ar fi  de neintrupat sau faptuit. Faptuindu-l il intrupam si intrupandu-l devenim instrumentele distrugerilor. In filmul lui Zefirelli cand lui Isus i s-a propus distrugerea pacatosilor din templu (negustorilor) simultan cu ideea a inceput sa-i curga sangele din crestet evidentiind simultan cu ideea consecinta ei, inutilitatea. dar sa revenim la povestea care defineste personajul prin faptele sale. Ca identitati si ideatii  traim intr-o poveste; fara poveste  suntem "nimeni", sau maele anonim , incognito sau sub acoperirea povestii. Prea putin ne intrebam in ce poveste existam si ce personaj jucam! Vaasigur ca fiecare are povestea sa si personajul sau in poveste. acum mai ne intrebam cine a scris si cine regizeaza povestea ca actorul il cunoastem, eu. Povestea actorului eu cine a scris-o, exista oare sau doar povestea in care joaca este scrisa. Teoretic in zona crestina ar fi firesc sa jucam in povestea invierii, rolul cristic; in zona budista povestea iluminarii si rolul budic; in zona musulmana povestea lui mahomed si rolul sau; in zona hindu-sa povestea lui rama; etc. Dar evidenta ne spune ca cetatenii zonelor joaca in alta poveste, povestea lui cine e mai mare si mai tare si cine are adevarul de partea sa , povestea confruntarilor religioase, politice, economice si culturale; purtate aceste confruntari sub masca unei ipocrite acceptari ale diversitatii. Acceptarea pentru fiecare insemna infrangere ori asta anihileaza zona sa cunturala si face imposibila pacea in diversitate, existenta diversitatii. Dincolo de aparentele diversitatii culturale troneaza unicitatea confruntarii.Eu unic fiind nu poate face doua lucruri deodata face unul singur se confrunta, se razboieste, lupta pentru pace ca sa intretina confruntarea. Lupta este mijlocul sau si evident recunoscut sau nu si scopul. Cum teoriile ca teoriile dar practica omoara, individualizarea eu-lui insemna universalizarea lui, a cuvantului, universalitatea verbului. Unica acceptare si doctrina ca atare este acceptarea confruntarii. este vreunul dintre dvs. care nu este provocat continuu cu obstinenta, incapatanare la confruntare si acceptare? Confruntarea fara acceptare nu are sens. Individual recunoastem povestea in care activam? Daca o recunoastem atunci cunoastem propriul viitor fiind scrisa cu final. Povestea contureaza personajul care odata conturat este inutil povestii prin incetarea rostului ei. ' Ce ramane mielule? Acest cantec domnule!" povestea ramane ca sa contureze alt personaj, personajul e doar instrumentul scop al povestii.Instrumentele se degradeaza , se uzeaza si sunt inlocuite.Soldatii mor dar nici o paguba facem altii, ("face-ti greva ? sunt destui someri!", somerii in cazul reflectat sunt copii fara de poveste personala). Exista o poveste facerii si una evolutiva; In povestea evolutiva "Eu- vin din maimuta si cu ea unul-sunt', soldatul maimutei.In povestea facerii sunt facatura (facut- ura ca   din asta ne judecam unii pe altii), soldatul Domnului; dar ca sa fii soldatul Domnului trebuie sa fie mai multi domni ca altfel cu cine sa te lupti! S-a inventat inca unul ca lupta sa fie si razboinic sa fii, domnul dracu.Toti ne dam dracului si astfel el are mai multi soldati decat domnul creator ai carui soldati am fi. Se pare ca domnul dracu fura soldatii domnului. Soldatii domnului s-au baricadat in manastiri dar ceilati sunt mai multi si cantitatea conteaza. Daca nu esti soldat nu existi in povestile astea serioase. Fara umor se alege praful de tragedie. In particular , adica in iubitoarele noastre familii, tata e domnul si mama dracul ( cel putin coasta) caci se confrunta fara rost si eficienta pentru dreptate de cand ne stim. Nevoile si interesele mai decreteaza cate un armistitiu de scurta durata; cel mai placut este cel de pana plecam in concediu impreuna. " Inainte, ii sarut piciorele , dupa..., ii rup piciorele" spune un prieten referindu-se la automatismele intereselor placerii si de alta natura. Recunoastem povestea personala?  Cele "de masa" sunt grotesti, libertatea eu-lui face interesante doar pe cele individuale pe care numai fiecare le cunoaste si poate sa le recunoasca. Intimitatea se respecta. Rememorarea este calea recunoasterii si scrisul instrumentul ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu