oamenii reflecta lumea

Omul reflectă, adică descrie lumea dar nu este conştient că făcând asta se modelează pe sine conform descrierii sale. Astfel descrierea nu reflectă omul, ci modul în care se automodelează.

Apoi, modelul este obiectivat prin rutina faptelor cunoaşterii (descrierii) manipulate. Faptele activează intenţia si aceasta generează edificiul percepţiei obiective iar fatalitatea intră în funcţiune ca circumstanţă obiectivă şi de neschimbat. Până când intenţia este activată orice reflectare descriptivă a lumii rămâne doar ca dorinţa sau utopie. Exemplul limpede este descrierea lumii ca platformă de competiţie şi conflicte pentru putere şi control care ne apare ca percepţie obiectivă si justifică conformarea individului acestui tip de descriere considerat cunoaştere despre cum lumea este şi justifica aservirea activităţilor sale modelului descris. Dacă descriem lumea ca o plenitudine a frumuseţii şi farmecului de nedescris al vieţii şi libertăţii de expresie în care iubirea şi fericirea este singura relaţie creativă a individului uman cu înconjurătorul său, această descriere este o dorinţă şi o utopie în acelaşi timp pentru cei aserviţi deja primului tip de descriere a lumii deoarece nu aparţine percepţiei lor obiective căreia se conformează inconştient dar activ prin tipul de reacţii şi confirmări a ei. (cunoscutul comportament individual). Dar întrebarea mea este : oare în aceeaşi măsură nu există şi oameni pentru care cel de-al doilea tip de descriere a lumii este obiectivat de acţiunea intenţiei lor şi pentru ei reprezintă o realitate obiectivă căreia se conformează prin comportament? Este evident că la fel de simplu sunt cele două alternative de manifestat şi concretizat prin fapte sau comportament. Diferenţa este doar a consecinţelor asupra individului. Nici Dumnezeu, nici altcineva nu poate să ne controleze faptele pentru că sunt ale noastre. Dacă gândirea sau idealurile sau emoţiile şi sentimentele, suferinţele şi bolile şi tot ce considerăm interior nouă, aparent nu le putem hotărâ pentru că nu le percepem complet ci doar parţial ca simţuri care ne definesc şi suntem identificându-ne cu ele, în schimb faptele sunt clar în percepţia noastră pornite de la noi, depind de noi, sunt deciziile noastre comportamentale. Comportamentul se naşte din viziunea descriptivă despre lume căreia îi suntem aserviţi şi pe care o considerăm cunoaşterea noastră despre lume si este o cunostere psihologica. În acelaşi timp nu avem conştienta funcţionalităţii sau raţiunii existenţei comportamentului, nici a faptului că suntem aserviţi unei viziuni descriptive a lumii şi nu unei lumi aşa cum este ea ci aşa cum este bârfită. În aceasta situaţie nici un om nu face ceva individual, doar reflectă ceea ce este făcut! De cine? De poveştile istorice, de modele educaţionale, de moda vremurilor, cu alte cuvinte de timp sau modalitatea psihologică a timpului. Timpul psihologic este axa vină-teamă multiplicată individual în forme de manifestare aparent diferite, dar, doar de intensităţi diferite. Cu cât energia modalităţii este mai mare cu atât manifestările sunt mai violente şi invers. Nivelul de energie al modalităţii timpului, sau stării hipnotice este direct proporţional cu noutatea formei sale de manifestare şi gradul de ignorare a ceea ce ea este, aşa numita inconştientă a individului. Cu repetarea nesfârşită a acelei modalităţi de către indivizi, la nivelul colectiv modalitatea se întăreşte, dar la nivel individual slăbeşte prin plictiseala generată de rutina sa şi creşterea nivelului de conştientă a individului faţă de propriile fapte şi consecinţele lor repetate. Putem afirma că repetând sub diferite forme aceeaşi modalitate temporală (comportamentală la nivelul individului), individul se plictiseşte şi se trezeşte cu întrebarea: ceva nu este în regulă cu mine, oare ce nu este ? Evident el însuşi nu este în armonie cu sinele său. Nu face ce vrea să facă, nu este unde vrea să fie, nu are ce vrea să aibă. Astfel conflictul dintre individ şi modalitatea timpului (comportamentul său) a luat naştere. Cel mai cunoscut conflict de acest tip este aşa numitul conflict al generaţiilor, părinţi-copii, etc. Dar schimbarea formei modalităţii comportamentale, sau a modalităţii timpului - de exemplu, de la comportamentul bigot religios, aservit superstiţiilor şi aşteptărilor de miracole sau pomeni, aservit muncii de rob chiar dacă al lui Dumnezeu, la comportamentul rebelului nonconformist şi libertinajul arbitrarului egoist al plăcerii sau nihilismului ideologic si haiduciei - nu rezolvă ceva în existenţa noastră. Schimbarea este încurajată continuu dar schimbarea este doar continuitate sub altă formă. Continuitatea a ce? Evident continuitatea aservirii fiinţei timpului sau buclelor temporale (închisori psihologice) create de manipulatorii conştiinţelor umane pentru aservirea lor (muncă) unor interese străine existenţei sau evoluţiei fireşti a aspiraţiilor de creştere şi dezvoltare, împlinire şi manifestare, creaţie. Doar fericirea este creativă şi orice modalitate temporală înseamnă constrângere, iar constrângerea nu conduce la fericire. Orice constrângere este un pas înapoi în evoluţia fiinţei umane. Libertatea nu este condiţionată pentru că nici comportamentul nu poate fi condiţionat când suntem conştienţi de el şi funcţia sa de modelare a propriei energii şi existenţe prin activarea intenţiei şi puterea atenţiei. Lumea în ultimă instanţă este o relaţie, relaţia individului cu sine şi cu cei asemenea lui. Singura relaţie vindecătoare, regeneratoare şi creativă este iubirea? Nu cred că nu există. Iubirea nu este o modalitate pentru că nu este o structură a gandirii sau idee, nu este o făcătură, este naturală precum apa, aerul şi cerul, asemenea lor nu poate fi stăpânită sau acaparată, nici condiţionată. (Oare condiţionând aerul sau apă în fapt urmărim condiţionarea naturii căreia îi aparţine iubirea, deci a iubirii implicit? Ce şi-ar putea dori mai mult nevoiaşii de iubire? Să se supună iubirea poruncii lor? Iubirea nu există pentru ei nefiind obiectivată în lumea lor de faptele iubirii exprimate de ei înşişi). În această variantă descriptivă ce rămâne este posesivitatea, efortul inutil de a poseda ce nu poate fi posedat, risipirea comorii vieţii. Iubirea nu poate genera o modalitate temporală ci dar o modalitate creativă, co-creativă. Decât de loc e bine şi co-creaţia exclusivismului eminamente violent şi nesensibil ca să nu spun nesimţit sau mort. Iubirea este propria sa sursă, nu depinde de timp sau spaţiu, nu are început, nici sfârşit, este începutul sau nu este deloc. Fericiţi cei ce trăiesc în început dând fapte iubirii.