rememorarea

In structura naturala a constiintei exista in copilarie un automatism.

Anume acela de a recapitula, a revedea in constiinta noastra, evenimentele zilei trecute inainte sa adormim si sa analizam comportamentul propriu, modul in care am raspuns circumstantelor existentiale, sa proiectam corectii ale acestui comportament in situatii asemanatoare, intr-un cuvant sa evoluam in expresia de sine autocorectand-o. Ce este in fapt altceva decat rememorare, judecarea de apoi (de dupa), autocorectie? Adormim cu atentia captata de proiectiile autocorectiei care, in timpul noptii se desfasoara concretizandu-se detaliile de executie si actiunile de infaptuire. Tot acest process de creatie inconstienta (in timpul somnului) se desfasora in ziua urmatoare in care circumstantele se repeta dar atitudinea si raspunsurile noastre in fata lor sunt altele sau aceleasi dar din ce in ce mai eficiente si armonice in raport cu exigentele lor si in conformitate cu proiectiile stabilite in seara anteriora. In timpul noptii sau somnului, mintea este foarte activa la modul creativ si desfasoara in functie de dorintele noastre proiectele proprii ale zilei urmatoare. Mai cunoastem vis a vis de “rememorare”, povestea conform careia dupa ce murim revedem intrega viata si judecata de apoi ne stabileste locul in rai sau iad dupa care nimeni nu stie ce se mai intampla ca si cum raiul si iadul ar fi o fatalitate, o fundatura fara finalitate sau activitate, o incremenire intr-o stare de fericire sau suferinta in vesnicie. In ambele cazuri incremenirea este o condamnare la moarte la nemiscare la fixitate, la neschimbare sau transformare si se releva falsitatea acestor concepte atat de stiinta (nimic nu se castiga, nimic nu se pierde, totul se transforma, totul este miscare, transformare, nimic nu sta pe loc) cat si de constiinta (nu pot sa nu fiu). Iata cum in memoria noastra exista actiunea rememorarii in copilarie, chiar daca nu cunoastem ca este, o faptuim, cat si existenta ei la maturitate ca poveste alungata dupa moarte. Evident ca fiinta este perfect armonica cu natura sa si daca in natura sa exista ceva, acel ceva are ratiunea sa existentiala sau functiunea sa care genereaza organul exprimarii sale. Care este acest organ? Copilul este pur si nepervertit de griji sau nevoi psihologice desarte, si care foloseste instrumentele vii sau calitatile fiintei sale, vizionarea faptelor proprii, intelegerea semnificatiilor lor in raport cu ei insisi, atitudinea autocorectoare din prezenta originalului sau in fundalul constiintei sale si a necesitatii exprimarii lui in fapte, capacitatea reproiectarii acestui original in minte (comportamentul optim in circumstante, adica exprimarea sinelui pe care il interpretam ca si proiectii pentru a doua zi), etc.