cum vreau eu

Cum vreau eu, intotdeauna, nu se poate. Cum vreau eu este intotdeauna, cum nu sunt eu,
este intotdeauna, cu ce nu sunt eu impacat, cu ce eu nu sunt in pace. Cum vreau eu este intodeauna expresia a ceea ce nu accept eu, ca sunt si am. Vreau libertate, inteligenta si iubire, asta inseamna ca imi spun eu mie, ca nu sunt acestea, ca sunt in razboi cu prostia si ura, ca le dau existenta si realitate in constiinta mea, ca sunt acestea si nu-mi convine situatia, vreau s-o schimb. Cum vreau eu, intotdeauna, nu se poate, eu lupt cu mine si cu ceilalti sa pot si sa fac, iar daca reusesc, intotdeauna, mai bine nu reuseam. Problemele pentru care luptam sa le rezol, nu se rezolvau, prin cum am vrut si am facut eu, doar se amanau si cresteau, se amplificau. V-am adus la disperare?

Sa reluam putin, comunicarea eu-lui cu el insusi. Se releva clar, ca orice exprimare are doua directii: una explicita, dorinta sau afirmatia exprimata prin cuvinte, verbalizata sau nu (in acest al doilea caz, ii spunem gandita) si o directie implicita, cea negandita, nerostita, tacuta. De exemplu: eu vreau…, gandit doar, implicit, inseamna ca nu am, nu sunt ceea ce vreau, pentru ca daca as fi , as avea, nu mi-ar mai trebui, nu as mai vrea. Explicita este doar descrierea a ceea ce vreau. Rostit inseamna acelasi lucru, multiplicat cu dorinta de a implica un ascultator in demersul meu. Care este demersul? Implicit, intarirea convingerii, ca nu am, prin fiecare fapta, pentru a obtine. Explicit, efortul de a obtine si stresul conflictului dintre intarirea convingerii implicite ca nu am si lupta in exterior pentru a obtine. Cand obtin explicit (obiectiv) ceva ce am vrut sa am, obtin implicit si o mai mare convingere (constiinta) ca nu am, ca imi lipseste mai mult decat imi lipsea initial, si… vreau mai mult. Pe oricine intrebi, “ce-ti lipseste?”, observi ca inainte sa raspunda, are o ezitare, un moment in care, “ se gandeste” ca fiind incomplet si “isi gandeste” ce anume ii completeaza lipsa. Aceste doua momente de “gandire” implicita: lipsa si explicita: nevoia, sunt un singur proces aproape simultan greu de sezizat, fara atentie totala si neselectiva la ceea ce facem. Daca observam ordinea celor doua etape ale acestui unic proces, se disting: faza intaia, ne gandim incompleti si faza doua ne gandim nevoia, ceea ce ne completeaza. Intrebarea mea este: din moment ce ne gandim incompleti, de ce dorim sa fim completi si nu ramanem multumiti de cum ne-am gandit prima oara? Iar daca prima este incompletitudinea propriei fiinte, de ce ne zbatem, ca sfarsitul sa fie altul? Nu ceea ce insamantezi (primul act al gandirii), culegi? Unde este inceputul acolo este si sfarsitul! Actiunea implicita a gandirii, este foarte greu de sezizat, cand atentia este mereu furata de spectacolul exterior al existentei. Cu cat acest spectacol este mai violent, mai macabru, acest spectacol, ne intareste convingerea propriei incompletitudini, actiunea implicita a gandirii in propria constiinta. In acest fel, oare, ne simtim “ca toata lumea”, amagim simtamantul singuratatii? Atentia, totala si neselectiva, determina o perceptie limpede, clara, a tot ceea ce este, sau se intampla. Fara goluri in perceptie si constienta, percepem inclusiv relatia sau actiunea nevazuta, implicita, dintre elementele percepute (obiective). Astfel, atentia “naste” claritate in perceptie, obiectivul se releva ca actiune a subiectivului, adica percepem completitudinea. Acest tip de perceptie este denumita perceptie inteligenta, in care tu insuti esti prezent prin actiune (sau relatie) si nu doar prin forma. Inexistenta mea, in propria mea perceptie, este o existenta formala, in care propria forma este perceputa, banuita, incompleta. Interpretarea perceptiei (banuiala) anuleaza perceptia, inclusiv inteligenta ca actiune in situatie. Inteligenta este o expresie a perceptiei, si reciproca este valabila. Gandirea care gandeste comunicarea (premeditarea incompletitudinii si nevoii) blocheaza relatia sau actiunea mea, cu sau in, propria existenta. A fi spontan inseamna a fi viu , activ, creativ asa cum numai copiii stiu sa fie. Copiii au o perceptie completa. Ei nu se banuiesc incompleti, dar probabil pacalitul se razbuna: asta e bine, asta nu e bine, asta trebuie, asta nu trebuie, etc, etc… Relatia este actiune implicita, nevazuta, tacuta, inconstienta. Dar o putem trage de urechi afara, in constienta, cu rabdarea atentiei neselective. Din nenorocire, ca o fatalitate, atunci cand se intampla asta, se naste conflictul, razbunarea, arma prostului. Acest fapt arata complacerea in rautate si prostie, un alt tip de relatie - actiune, emotionala, negandita, o premeditare si mai tacuta, “gandirea” inimilor ranite (amintirea ranilor primite pentru care-i facem vinovati tot pe ceilalti). Este acelasi proces desconspirat anterior, dar de factura psihica, in care vorbelor le iau locul emotiile. Iertarea nu este o vorba, un simbol lingvistic, o emotie, este actiune – relatie – compasiune, este vindecare. Este traire in prezenta gratiei vii, renuntare la ceea ce este mort (amintiri), la efortul inutil al imposibilitatii repararii in prezent a zilei de ieri. Ne intoarcem mereu in trecut pentru a-l repara, cu speranta ca vom avea un viitor vindecat. Este o imposibilitate sa vindeci viitorul actionand din trecut. Este aceeasi autoamagire evidenta a dorintei lui vreau. “ Fara regrete” (intotdeauna tardive si inutile), este sinonim cu, “sanatos la cap”, si in aceasta relatie, percepem instantaneu actiunea potrivita in orice situatie existentiala. Unde percep ce este, asta este, respect ceea ce este, actionez din respectul a ceea ce este, renunt la a actiona asupra a ceea ce este (premeditarea), sunt in pace cu ceea ce este. Pot decide disponibilitatea fata de ceea ce percep, sau pot decide sa fiu indisponibil. Nu supar pe nimeni! Rutina gandirii este totala indisponibilitate in fata a tot ceea ce este, fata de existenta si sursa ei, viata. Acest tip de rutina in comportamentul mintilor noastre, ne omoara. A exista, nu este o obligatie, nu este plata unei datorii, nu suntem datori cu moartea, nu este o constrangere, ca sa ne opunem si sa fim indisponibili in fata a tot ce este existenta (constiinta noastra). Cine nu doreste poate sa renunte, fara atata impotrivire, nu-l constrange nimeni la existenta, daca nu-i place. Libertatea deciziilor nu este stirbita de existenta. A intelege si percepe cand sa fii indisponibil, emotional sau ideatic, si cand anume disponibil, este intelepciune. Arta existentei este existenta in realitatea a ceea ce este. Kitch-ul existentei este rutina existentei, disponibilitatea continuua de dragul de a fi considerati buni si umani, sau indisponibilitatea continua, de dragul de a fi considerati destepti si puternici. In ambele cazuri teoretice de comportament, suntem existenta nefericirii. Totala indisponibilitate si totala disponibilitate, sunt doar talerele balantei, capetele aceluiasi lucru, aparent diferite, in fapt asemanatoare. Ele ne pozitioneaza, ca actiune,  in acelasi dezechilibru al conflictelor si ne scot din armonia fireasca a ceea ce este si suntem. Intelepciunea spontaneitatii si lipsei intereselor personale (premeditatrea), face ca ceea ce este necesar, sa fie. in armonie cu ceea ce suntem. Existenta este propria constiinta.