23 martie 2010

povestea unui animalut (2)

prima scoala
se numea acasa, iar primii dresori se numeau parinti. Se strigau: mama, tata, iar eu eram strigat cu un sunet pe care mi-a fost greu sa-l retin. Din acest motiv, acest sunet a devenit sursa unor mari necazuri. Daca il uitam si nu raspundeam, veneau repede dupa mine si se straduiau sa mi-l bage in cap prin tot felul de lovituri in el, lovituri care produceau durere. Asa am aflat... 

ca am cap si ca trebuie sa bag in el tot felul de lucruri (“baga la cap, ca daca nu, ti le bag eu !”). Situatia strigaturilor era invers decat la bunici: daca nu raspundeam veneau repede dupa mine, iar daca strigam, nu se grabea nimeni. Acest lucru m-a mirat foarte tare si nu mai era distractiv. Am mai aflat ca sursa necazurilor mele era capul, motiv pentru care trebuia lovit: “numai la prostii iti sta capul” (bunicii m-au pacalit cand imi spuneau “numai de joaca iti arde”). Din cauza acestei parti din mine, numite cap, care era proasta, needucata si refuza “sa intre in randul lumii”, aveam sa patesc multe nenorociri. Cu toate ca se incerca taria tocurilor de la usa cu capul meu, in urma unor impulsuri primite si care se numeau “palme”, capul meu refuza sa bage ceva in el si se incapatina sa nu se sparga. Asa am aflat ca este tare ca “un bolovan”. Eram foarte necajit si ma rugam de el sa bage ceva in el, dar imi facea in ciuda. Mai tarziu am aflat ca nu capul era de vina ci ceva ce se afla in interiorul lui si se numea “creier”, ca de aceea se incerca spargerea capului ca sa se ajunga la acesta. Capul meu fiind tare ca un bolovan se incapatina sa nu permita sa se ajunga la creier. Creierul e ceva nevazut, ascuns, si contine ceva in el care trebuie ingrijit la fel ca parul de pe cap. Mai tirziu am aflat ca se numeste coafura… ingrijirea parului. Deci, intr-un tarziu, am inteles ce se incerca si de ce trebuiam educat, adica, sa am creierul coafat, la fel cu toata lumea. Cu toate ca am inteles si m-am straduit din rasputeri, creierul meu a refuzat si a ramas “salbatic si derbedeu”. Tot ce se zidea ziua, se darima noaptea. Din disperare am incercat sa fug, sa ma ascund de rusinea neputintei lui, dar nici asta nu am izbutit. Intr-n final, parintii, dupa stradanii grele s-au dat batuti si m-au dat in primire altori dresori, ”de specialitate”. Dupa cele doua etape ale existentei mele, stiam ceva clar: ca bunicii nu ma educau, ceea ce nu ma durea, dar imi faceau in ascuns lucruri rele; ca parintii ma educau, ceea ce ma durea, dar in ascuns imi faceau un lucru bun. Creierul meu refuza sa bage ceva in el si ramasese tot gol asa cum venise pe lume, refuza sa accepte in el pana si cum ma cheama, al cui sunt si catelus cu parul cret. Era “un uituc, de la mana pana la gura”. Uita unde este casa si cand sa mearga acolo, inca nu pricepuse ce inseamna “cand se lasa seara”, nici ce este “ascultarea”. Era asa de “salbatic” si de “derbedeu” ca nu stia nici cine este, nici ce trebuie sa faca, nici unde se afla. Niciodata nu a priceput ce inseamna sunetul “trebuie”, intotdeauna facea pe dos. Se uita pe unde ii venea, alerga ca bezmeticul dupa fluturi, se balacea in noroaie, uitand sa se spele, se catara (te uimea unde), si refuza sa faca orice altceva decat avea el chef (pe vremea aceea nu stia ca are “chef” si nici ce rau este). Nu-l interesau nici consecintele faptelor lui pentru ca nu stia ce sunt alea, iar cind se intalnea cu ele era mirat de ce oamenii se poarta asa cu el, ce le-a facut? Nu stia nici cat a suferit capul pentru ca el nu vroia sa bage ceva acolo, cat de mic. Deci, din cauza creierului gol care nu vroia sa primeasca ceva in acel gol a urmat o noua perioada: am fost dat pe mana scolii de dresaj “profi…”. Era urgent cat mai eram mic, ca daca cresteam nu se mai putea face ceva cu creierul meu. Ah, iar era sa uit ceva important pe care il aflasem: la bunici eram ceva obisnuit, un animalut ca oricare altul, dar la parinti am aflat ca eram “special!”, “al meu!!!”, complet diferit de toti ceilalti, nu mai exista altul cu creirul asa de gol ca mine. Pentru prima oara m-am simtit despartit de toate celelalte animalute, singur. Am cunoscut tristetea! Mult mai tarziu am inteles ca in acea clipa m-am simtit pentru prima data “eu” (la intrebarea, cine a facut asta..? pentru prima data am raspuns:eu) si ca acest eu este tristetea aceea. Creierul meu nu mai era chiar asa de gol , se ”localizase” acolo aceasta senzatie de: special-diferit--izolat-tristete-localizat-separat-eu. Tot ceea ce a urmat a fost doar lupta creierului meu de a scapa de acest parazit, insurubat acolo fara aprobarea lui… (va continua)

2 comentarii: