23 aprilie 2016

tirania lacomiei-adaptare in teren.

Iubiţi‑vă unul pe altul, dar nu faceţi din Iubire o oprelişte.

   Dăruiţi‑vă inimile, dar
  nu pentru pastrare.În teama lor, străbunii ne‑au strâns prea aproape unul de altul, iar această teamă va mai dura încă un timp. Atâta timp, cât zidurile oraselor vor separa vetrele de ogoarele noastre. Avem pacea, tihnitul impuls care să ne dezvăluie însăşi puterea noastră? Avem amintirile primordialitatii, acele bolţi strălucitoare, care se arcuiesc peste vârfurile ameţitoare ale spiritului? Avem frumuseţea, care întoarce inima lucrurilor din lemn şi din piatră, către Imboldul sfânt? Spuneţi‑mi, avem în casele constiintei noastre toate acestea? Sau nu avem decât bunul trai, lăcomia bunului trai, acea dorinţă ascunsă, care ne intră în casă, de parcă ar fi fost poftită, rămânâdu‑ne oaspete iar apoi, stăpân definitiv? Da, lăcomia ne subjugă, cu furca şi cu biciul, preschimbând în nişte biete păpuşi chiar şi cele mi nobile dorinţe ale noastre. Fiindcă, deşi mâinile‑i sunt de mătase, inima sa e de fier. Ea ne leagănă până ne adoarme, numai pentru a se aşeza alături pe pernă, spre a‑şi râde apoi de demnitatea cărnii. Ea îşi bate joc de simţurile noastre şi le culcă în vată ca pe nişte vase fragile. Într‑adevăr, lăcomia bunului trai ucide pasiunile sufletului şi însoţeşte, apoi, rânjind, convoiul lor funerar.Lumea sa este mormantul unui ideal pierdut, un lucru de nimic.
Dar noi, copii ai spaţiului, noi, cei cu somnul neliniştit, noi nu vom fi nici prinşii, nici îmblânziţii, Constiinta noastră nu va fi ancoră, ci catarg, Ea nu va fi nici vălul sclipitor care acoperă rana, ci pleoapa care protejeaza ochiul. Noi nu ne vom strânge aripile înainte să putem trece prin porţi, nici nu vom pleca fruntea spre a nu ne lovi de grinzile caselor, nici nu ne vom opri respiraţia de teamă să nu se crape prăbuşindu‑se, Nu, nu vom locui în morminte făurite de către morţi pentru cei vii. Chiar înălţate cu măreţie şi splendoare, casele constiintelor noastre nu vor şti să ne cuprindă tainele, nici să ne adăpostească dorinţele, Fiindcă, gândiţi‑vă, ceea ce este de necuprins în noi, locuieşte în castelul cerului, a cărui uşă e ceaţa dimineţii, ale cărui fereşti sunt cântecele şi tăcerile nopţii, ferestre deschise intre doua neanturi  pe care le numim existenta. Sa nu uitam că pământul este bucuros  să ne simtă picioarele goale, sărutându‑le şi că vânturile s‑ar juca voioase cu pletele noastre.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu