Iubiţi‑vă unul pe altul, dar nu
faceţi din Iubire o oprelişte.
Dăruiţi‑vă inimile, dar nu pentru pastrare.În teama lor, străbunii ne‑au strâns prea aproape unul de altul, iar această teamă va mai dura încă un timp. Atâta timp, cât zidurile oraselor vor separa vetrele de ogoarele noastre. Avem pacea, tihnitul impuls care să ne dezvăluie însăşi puterea noastră? Avem amintirile primordialitatii, acele bolţi strălucitoare, care se arcuiesc peste vârfurile ameţitoare ale spiritului? Avem frumuseţea, care întoarce inima lucrurilor din lemn şi din piatră, către Imboldul sfânt? Spuneţi‑mi, avem în casele constiintei noastre toate acestea? Sau nu avem decât bunul trai, lăcomia bunului trai, acea dorinţă ascunsă, care ne intră în casă, de parcă ar fi fost poftită, rămânâdu‑ne oaspete iar apoi, stăpân definitiv? Da, lăcomia ne subjugă, cu furca şi cu biciul, preschimbând în nişte biete păpuşi chiar şi cele mi nobile dorinţe ale noastre. Fiindcă, deşi mâinile‑i sunt de mătase, inima sa e de fier. Ea ne leagănă până ne adoarme, numai pentru a se aşeza alături pe pernă, spre a‑şi râde apoi de demnitatea cărnii. Ea îşi bate joc de simţurile noastre şi le culcă în vată ca pe nişte vase fragile. Într‑adevăr, lăcomia bunului trai ucide pasiunile sufletului şi însoţeşte, apoi, rânjind, convoiul lor funerar.Lumea sa este mormantul unui ideal pierdut, un lucru de nimic.
Dar noi, copii ai spaţiului, noi, cei cu somnul neliniştit, noi nu vom fi nici prinşii, nici îmblânziţii, Constiinta noastră nu va fi ancoră, ci catarg,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu