dupa ce speranta a murit

Imensitatea este singura autoritate posibilă; doar imensitatea este unicul element prezent în percepţia noastră pentru care este evident adevărată afirmaţia controversată: “Eu sunt cel ce sunt şi afară de mine nu există nimic altceva” A exterioriza autoritatea, este acelaşi lucru cu a afirma că autoritatea imensităţii este în afara ei. (Evident o inepţie.)Autoritatea speranţei care ne justifica încercările, este demolată de sinceritatea faţă de noi înşine sau renunţarea la autoînşelare. Teama de recunoaştere a construit un vast edificiu al disimulărilor şi al ştiinţei de a crea imagini, sub care să o ascundem (Ex: dă bine să spui “încerc”, în loc de “nu vreau”, sau “sper”, în loc de “ nu pot s-o fac”. Evidenţa faptului că nici o speranţă nu ni s-a îndeplinit (era gata, gata, dar n-a fost să fie, sau, la un moment dat am crezut că, dar nu a fost), cunoaştem la fel de bine să o ascundem. Ce s-ar întâmpla dacă ni s-ar întâmpla speranţele? Ar fi o minune, nu-I aşa? Asta ne arată că, nu ceea ce speram este greşit, ci abordarea împlinirii, aceeaşi de mil. ani; aşteptarea că speranţele să se întâmple singure, fără noi, aşteptare pe care o numim “speranţă”. De ce procedăm aşa? Din faptul că am exteriorizat autoritatea?; autoritatea, mereu liniştitoarea Speranţă este mâine, în afara noastră, în afara timpului în care ne aflăm. Astfel, am creat mâine o lume minunată care niciodată nu este astăzi.(altfel spus, totdeauna este mâine). Autorităţile mincinoase au această obsesie de a ne linişti: “totul este sub control”, “proiectul este gata”, “apare legea care va reglementa” (rezolva niciodată), “avem specialiştii” ( oameni obişnuiţi veniţi cât mai de departe, ca să nu ne dăm seama că-s obişnuiţii mincinoşi de care ne-am plictisit). Autoritatea mincinoasă se justifică prin alte autorităţi mincinoase. Până când ne mai lăsăm păcăliţi de aceste tertipuri (găinarii intelectuale) ale minciunii şi speranţei? Faptele lor îi califica, nu descrierea mea. Până când vom mai vota astfel de imposturi caraghioase? Atâta timp cât speranţa ne linişteşte, vom merge la vot ca mieii la abator. Votul nu este din 4 în 4 ani, ci clipa de clipă; votăm bancherii când ne grăbim să împrumutăm bani împrumutaţi, sau să dăm ratele, sau să cumpărăm ceea ce producem noi înşine pentru salarii de “supravieţuire”. (Nici să trăieşti, nici să mori nu te lasă, pentru că nu ar mai avea pe cine să păcălească; trebuie mai întâi să te reproduci, să creşti chinuit, chinuind alţi clienţi ai bancherilor şi trepăduşilor lor: altfel ar cădea sistemul, ca atare, este necesar să ne reproducem; dar nu prea mult, că nu au nevoie ca să supravieţuiască toţi, doar atât cât au posibilitatea de a păcăli; că dacă sunt mai mulţi, cheltuielile cu păcălea ar creşte, eficienta păcălelii ar scădea,(când cheltuiala cu întreţinerea oilor este prea mare, mai sacrific câteva) ; în plus s-ar putea întâmpla că vreunul să scape de păcălea şi să spună şi celorlalţi; de aceea, cei ce scapă de păcăleală trebuiesc izolaţi, crucificaţi, sau denigraţi dinainte de eventuala apariţie; astfel, atunci când apar, păcăliţii să strige la ei: “uite diavolul, uite teroristul. uite securistul, comunistul, infractorul, pe ce-l rău, pe duşmanul civilizaţiei, etc.”, ştiţi şi Dvs.
Păcăliţii nu realizează că sunt aplaudaci; când sunt vânduţi unui alt fel de stăpân sunt puşi să aplaudeasca altceva: manelişti în filarmonica televiziune, armanii în costume banditul, infractori călărind armăsari din rasa justiţie, mercedes-uri în maşinuţe marca balcoane, învingători în concursul primii 50 geambaşi ai ţării, ticăloşi lucrând la fabrica de prese, conducători în scaune tip cioclu, formatori de opinie marca cocalar, etc. Dar cum se spune, o mână spală pe alta; armăsarii spală călăreţii, maşinuţele balcoanele, numărul unu ocupantul lui, costumul purtătorul, presa lucrătorul, scaunul ocupantul, filarmonica cântăreţii, etc;Toate acestea exprimând inutilul, speraţi! Inutilul nu are capacitatea de a reuşi ceva, deci fiii liniştită Speranţă, mori ultima!

După ce speranţa a murit descoperiti cu mare bucurie si uimire ca tot ce speraţi- eraţi deja. Cum a-ti putea produce o speranţă dacă nu sunteţi deja ceea ce produceţi? Puteţi spera să mergeţi dacă nu a-ţi merge deja? Cum am putea spera ceva fără să cunoaştem şi să fim ceea ce cunoaştem? Omul cunoaşterii are cunoasterea ca instrument la dispoziţie, este cunoasterea a ceea ce are. Când ai o informatie eşti acea informatie nu speri ca o vei avea. Speranţa este informatia pe care o ai deja si esti acea informatie, este decizia ta in situaţia conjuncturală respectivă şi eşti acea decizie.Cum a-ţi putea sa proiectaţi speranţe, fără a cunoaste ceea ce speranţi şi fără să fiţi acea cunoaştere? Din noi izvorăşte speranţa, nu izvorâm noi din speranţe! Ceea ce ne impiedică, este neîncrederea in ceea ce am hotărât să fim prin decizia pe care o amănăm spunându-i speranţă si proiectând mâine realizarea acelei decizii, adică niciodată. Increderea in ceea ce suntem, ne spune că oadată ce am decis ceea ce noi numim “speraţă”, universul intreg se pune in mişcare, ca ceea ce am hotarât să fim şi suntem deja prin hotarârea noastră, să devină realitate şi în propria noastră percepţie, adică să cunoastem că aşa suntem, (precum in cer aşa şi pre pământ). Noi suntem victima propriilor decizii amânate pe care le numim speranţe. Cuvâtul ne incurcă minţile: sper, adică nu sunt. Nimic mai fals decat acest “adică” sau intepretarea, sau semnificatia eronată acordată cuvântului. Sper =Sunt. Sacrificarea lui Sunt de dragul lui Sper ca mâine şi pentru generaţia copiilor mei, ca mâine să trăiască mai bine in speranţele mele proiectate pentru ziua de mâine, este falsă şi inutilă, pentru că lăsăm in fapt, fapta amânării ca mostenire relă comportamentală mentală si psihologică copiilor nostri; iar speranţa că ei vor trăi în şi sperantele noastre, nu este confirmată nici istoric, nici de evidenţe, nici de raţiune. Creem un mâine minunat pentru nimeni şi tot aşa din generatie in generaţie, sperând. Sau poate este cineva care trăieşte mâine şi ne păcăleşte să speram mereu in folosul lui. Sau cineva trăieste azi ce speram noi mâine? Cine este mereu viioare niciodata acum în afară de speranţă? Lucrurile de care ne temem, moartea, datoriile? Dezastrele care vor veni după ştiinţa unora? Foametea care va veni? Proiecţiile unora pentru fiinţele umane, ca fiinţele umane să spere mereu la binele pe care nu-l au niciodată?. Oare in felul acesta se alunga fiinţa umană in viitor ca să lase prezentul decizional in seama altora care hotarăsc doar in binele lor? Teama este o forţă vectorială de atracţie cu sensul din exterior spre interior, şi astfel ajungem să realizăm faptic lucrurile de care ne temem prin interiorizarea lor in energia corpului, adică gândindu-le. Noi trăim greşit viaţa sau nu o trăim de loc manipulând la nesfârşit cunoasterea indiferenţei incomnsurabile faţă de propria fiinţă cu justificarea că facem totul in binele nostru sau copiilor, justificare neconfirmată de faptele noastre. Credem că putem să ne facem bine personal sau copiilor nostri, făcând rau altor persoane? Credeţi că prin faptele rele ale nepăsării, cruzimii maximizării profitului personal in detrimentul celorlalţi putem ajunge la binele personal? Faptele bune sunt faptele care sunt bune si pentru mine si pentru tine si doar prin faptele bune se ajunge la binele individual si comunitar. Cand intelegem asta, avem această “lumină in constiinţa” nostră, intelegem că trăim pe cont propriu şi nu pe contul speranţei, a aşteptării unui bine proiectat mereu in viitor, speranţa moare renăscand ca Sunt. Răbdare inseamnă increderea in Speraţa=Sunt şi asta se infătuieste din ce in ce mai repede, timpul se scurteză, iar timpul nu este altceva decat durata din momentul in care am decis ce sunt si până cunosc că aşa este, sau simt asta. Cu răbdarea care nu este aşteptare în van, ci raţiunea infăptuirii unei hotărâri neinduplecate a ce sunt, (aştept dar stiu ce aştept si sigur sunt de hotararea mea si puterea universului (Dumnezeu cel viu) de a o infăptui), putem trece orice mare de nefericiri si spaime, dureri si nemulţumiri si să ajungem la limanul tăcut al existenţei Sunt. Există doar ceea ce iubesc, ceea ce nu iubesc este amintirea unei iubiri trecute. Cât am iubit speranţa, dar acum este o amintire pe care nu o mai iubesc, pentru ca acum iubesc pe Sunt ceea ce, Speranţa doar promitea!