exclusivismul

Cine sunt? Răspunsul este o alegere exclusistă. Intrebarea asta a primit miliarde de răspunsuri si fiecare răspuns in parte nu a rezolvat altceva decât

direcţionarea exclusivistă pe o singura direcţie a energiilor fiiniţei. Răspunsul la intrebare este intotdeauna conditionat conceptual istoric, emotional prin exaltare şi formal corporal. Nu există un răspuns cuprinzător, chiar şi simplul Eu Sunt este autoafirmare reactivă la posibilitatea de a nu fi. Cuvântul Om, vine din sunetul respiraţiei corporale (sO haM) si are conotaţii descriptive dintre cele mai groteşti care insumate la un loc, ar fi descrierea completă a stupizeniei si răutăţii. La inceputul cui a fost cuvantul? Cine a rostit cuvantul prim rămâne şi astăzi la fel de neclar ca si dintotdeauna. Dacă constatăm simplu posibilitatea tuturor de a rosti aceleaşi cuvinte in variantele tuturor limbilor pământului şi încercarea-zbatere de a acapara si afirma propia primordialitate in a rosti respectivul cuvant, intelegen la fel de simplu că o intrebare gresită nu poate aveam un răspuns corect. Intrebarea “cine” este greşită, si efortul răspunsului este inutil. Până la urma mai pragmatic şi folositor este sa realizăm inutilitatea lui. Răspunsul induce excluderea tuturor celorlalte răspunsuri posibile şi este sursa tuturor conflictelor interumane. Autoafirmarea este autoevidentierea primordialităţii si condiţionării celorlalte existenţe posibile de tine insuţi. Esti primul şi ceilalţi isi datorează existenţa lor ţie ca urmaşi si au datoria să te recunoască, respecte, asculte şi susţină necondiţionat ca bir, că dacă nu, prin dispariţia ta vor dispare şi ei care sunt urmele tale. Asumarea originii exclude coexisteţa in libertate a tuturor conştiiţelor existente, condiţionate de originea care esti. Acestă atitudine este pozitia ruinătoare a orgoliului sau importanţei de sine, exclusivismul. Această poziţionare ne consumă precum flacăra fitilul pănă se termina uleiul. Flacăra fiind lupta gândirii de a controla circumstanţele, sau autocontrol, lăcomia plăcerii, satisfactia dominaţiei efemere, iar uleiul existenţa. Importanţa de sine, sau orgoliul in forma grobiană, sau vanitatea in forma intelectuală rafinată. se ascunde intotdeauna in comportamentul plânsului de milă, al compătimirii şi autocompatimirii, al afirmarii propriei slăbiciuni şi neputinţe, al cererilor de ajutor sau rugăciuni, a invocărilor. Slăbiciunea este cea mai mare perfidie a orgoliului. Umilinţa afişată, smerenia de faţadă sunt instrumentele sale până te cucereşte cu farmecul său, din acel moment iese la suprafaţă teroristul: nimic nu este cum trebuie să fie din punctual său de vedere. Cei care Îl reflectă sunt de vină, nu-l recunosc, ascultă (cu sensul de supunere), susţin, I se opun. Acest verb (substantivat ca eu=orgoliu), este factorul uzurii, a “căderii din rai” şi sursa tuturor conflictelor din omenire-exclusivismul. Mintea (idei, gânduri, emotii, sentimente, senzaţii, toate la un loc) care exclude, este mintea care căntăreşte, evaluează, compara, distruge tot ce este altfel decât ea sub consideraţia de inferior, fără să realizeze că acest process este în interiorul ei, intre propriile proiecţii istorice de sine. Este mult mai util să abandonăm acest comportament iraţional al lui cine sunt şi cine nu sunt, şi să vedem că existenţa propie este relevată de “ce sunt” Cine sunt este imaginaţie , inchipuire şi este treaba fiecăruiea, dar ce sunt este factorul motrice in coexisteţă, in comunitate. Orgoliul nu poate acecepta că a devenit profesie, instrument, banală funcţie socială, deşi se autoafirmă ca inginer, mechanic, sociolog, vânzător, client, pacient, soldat, robul lui Dumnezeu, etc. Asta face, asta este. Unde este fiinţa umană aici? Ce este fiinţa umană aici?