poarta a doua

Să căutăm şi alte repere abstracte sau concrete, ale relaţiilor intrinseci ale rostirii. Să edificăm componentele mişcărilor ei: libertatea, necesitatea şi raţiunea. Libertatea este întrebuinţarea gândirii asupra viitorului recunoscută si sub termenul de voinţă. Necesitatea este generată de întrebuinţarea gândirii asupra trecutului, recunoscută sub denumirea de fatalitate. Raţiunea este înţeleapta folosire a inteligenţei în punerea de accord a libertăţii cu necesitatea. Este recunoascuta şi sub termenul de putere. Credinţa nu este altceva decât încrederea rezonabilă în unitatea raţiunii şi universalitatea cuvântului. Credinţă oarbă şi absurdă este superstiţie şi nebunie.

Iată am mai descoperit o relaţie intrinsecă a rostirii (exprimării), cu triunitatea formată din libertatea care guvernează viitorul, necesitatea care guvernează trecutul şi raţiunea care le armonizeaza sau pacifica pe cele două. Acesta triunitate formează împreună cu credinţa care guvernează încrederea în raţiunea privită ca stabilirea de acorduri şi armonii între elementele prezente în perceptie-trecutul şi cele prezenta în intentie-viitorul, guvernând elegant prezentul, formează cea de a doua poartă deschisă pe care am botezat-o  “modalitatea timpului” Ce se întâmplă cu ceea ce avem de exprimat cand trece prin acesta poartă? Dacă trecând prin prima poartă exprimarea a devenit creativă, trecând prin cea de a doua, exprimarea devine pragmatică, prezentă, atemporală.