04 iunie 2010

asteptarea iubirii

Este usor, chiar foarte usor, obisnuinta. Din acest motiv este greu de constientizat ca fiecare dintre noi asteapta ceva, continuu. Ca aceasta asteptare este continuitatea existentei noastre. Putem oare intelege, ce asteptam? Putem oare intrerupe aceasta continuitate?

Din autoobservare, raspunsul nu poate fi altul decat, nu! Aceasta asteptare este extrem de violenta si aproape insuportabila. Din acest motiv facem tot posibilul sa fugim de ea, sa ne ascundem de ea. Sa facem ceva: o reactie nervoasa in fata situatiei, o placere, o munca. Sau, sa fugim intr-o gramada de “asteptatori”, sa nu ne mai simtim singuri. Ne mangaiem, nu suntem singurii in aceasta situatie! In plus gramada, o aglomerare de singuratati, este si ofera pretextul multor forme de amagire a asteptarii, teatrul de control: rolul nefericitului care este mangaiat si obtine compasiunea celorlalti;  rolul celui ce percepe catastrofa ca inevitabila si dupa cei convinge pe ceilalti de imposibilitatea scaparii, vine victorios cu solutia si..., devine eroul gramezii;  rolul guru-ului in tacere, care nu este in acord cu nimic din ce este in gramada, fiind complet diferit de ceilalti, cu existenta si mijloace de supravietuire diferite, originale, care de fapt tace, pentru ca nu are nimic de spus original, copiaza un model de intelepciune vetust;  rolul inselatului in dragoste, cel care nu a iubit niciodata;  rolul initiatului, sau celui ce incepe multe dar nu termina vreuna, sau le termina inaite de a le incepe;  rolul mascariciului, clownul care te ucide, facandu-te sa razi in timp ce o face, etc.  Sunt multe alte roluri pentru care gramada fugilor de singurate si asteptare este sala ideala, iar spectatorul in cardasie cu actorii. Se sustin si incurajeaza unii pe altii. Este un exercitiu de atentie sa indentifici multudinea de variante, pe care aceeasi fuga de asteptare, de singurate o genereaza ca si comportament al fugilor. Ar putea fi comic, fara drama evidenta. Arta dramatica se pare ca este favorita spiritului fugar.
     Mai interesant si pragmatic este sa identificam pe cine ascunde, acest tip comportamental. Ce asteptam si de cine fugim? Probabil, cand vine la noi ce asteptam, ne sperie si fugim. Nu mai vrem nici macar sa mai asteptam vreodata ceva, pentru ca: “TOT-ul este aici si acum, iar eu sunt to-tu-ul. O.K., fiecare are libertatea sa afirme orice vor muschii lui cerebrali, respect aceasta libertate, nu contestarea rezolva vreo problema,” pentru ca “, este un argument foarte serios. Intrebarea este: mie sau altcuiva, vreo afirmatie, sau contestare a rezolvat vreo problema existentiala? S-au,  chiar afirmatia sau contestarea m-a separat de ceea ce sunt, ca apoi, separat fiind, ma astept sa ma intregesc? Cand reusesc, o iau de la capat? Oare aceasta obisnuita actiune, insezizabila autoseparare, imi genereaza impresia evidenta a unei continuitati a asteptarii? Oare autosepararea si reintregirea, nu exista in perceptia mea? Doar asteptarea reintregirii este perceputa continuu senzorial? Daca este asa, senzorii sunt incompleti si ne inseala, iar impresia creeata de ei, este falsa. O problema falsa nu are rezolvare. Tot ce nu are o rezolvare in existenta senzoriala este o falsa problema. Existenta senzoriala, in care senzatiile sunt considerate adevar si cauza, este incompleta, partiala, o jumatate de existenta; Oare acest fapt genereaza obsesia cautarii “jumatatii” proprii? Nu percep nici o “jumatate”, doar oameni intregi. Imi dau seama, ca tocmai inexistenta jumatatilor este sursa tuturor nereusitelor in reintregire (in incetarea asteptarii, fugii de singuratate). Cand crezi ca ti-ai gasit, in sfarsit “jumatatea”, te agati sau atasezi de ea,  dar…, asteptarea nu inceteaza, Devine si mai dureroasa, este numita singuratatea in doi. Singuratatea in doi (sau nu), este o falsa problema, care, amplifica falsitatea rupturii (durerea) in existenta celor doi, cu consecinta unei autoizolari complete; fara speranta de a scapa vreodata. Acesta este inchisoarea stramta si murdara a jumatatilor din imaginatia proprie. Oricate jumatati ai “incerca”, consecinta este aceeasi. Imi pare rau sa dezamagesc atatea domnisoare (sau domni) care viseaza la intregire, la completitudinea propriei fiinte, fericirea reala, prin “taina casatoriei”, prin spectacolul frumos si nevinovat al ritualului respectiv, atata timp cat la acest spectacol, nu participa doua fiinte intregi, libere si neatarnate una de cealalta. Dar cand libertatea intregului celor doi protagonisti este si in libertate este si iubire, se poate renunta, la costisitorul, sau la meschinul, spectacol. Se transforma intr-o consfintire publica a unui adevar. (Spectacolul nu face adevarul.) Casatoriile cu “motiv” oricare ar fi acela , sunt inchisori fara exceptie. Iubirea este casa si casatoria adevarata, iar cand acest fapt este implinit pentru doi, iata unul. Cei doi pot sta -unul fata de celalalt- la capetele universului, ei sunt impreuna mereu, asteptarea inceteaza si separarea unuia de fiecare, la fel, Intreg universul dintre cei doi, este universul iubirii lor. Universul iubirii lor, este casa noastra a tuturor, indiferent de ce, sau cum credem noi ca, ...am fi, indifferent de ceea ce senzorii, ne-ar spune ca..., suntem. Asteptarea iubirii este o falsa problema, nu are rezolvare, orice am face.

P.S
Este cineva care nu poate sau stie sa iubeasca? Este cineva care in loc sa astepte sa fie iubit sau sa vina la el Iubirea, sau Cristos -Domnul Ei- a doua oara punandu-i in fata o multime de exigente  pentru a-si dovedi ca este iubit, sa nu fie in stare sa exprime in atitudine si comportamentul sau blandete, delicatete, intelegere si tandrete in relatie cu tot ce il inconjoara ? Evidenta spune ca nu suntem in acea Stare- este mai usoara obisnuinta asteptarii si mai placuta satisfactia negarii.

5 comentarii:

  1. "doua fiinte intregi, libere si neatarnate una de cealalta"... daca unul vrea sa mearga in stanga si celalalt in dreapta cum pot merge impreuna?

    RăspundețiȘtergere
  2. Staga si dreapta sunt repere absolut formale, ai o mana stanga si una dreapta si totusi, merg impeuna. Intre cele doua directii sau aspecte exista corpul, sau spatiu iubirii, al comuniunii. Cu cat unul merge mai la stanga si celalat mai la dreapta, daca relatia este iubire, spatiul dintre cei doi va fi largit de departarea lor si vor umple cu iubire (sau daca nu, cu dusmanie) spatiul dintre ei. Pentru iubire nu exista spatiu ca marime, ci calitate. Amintesteti o persoana care ti-a castigat delicatetea si respectul, de cate ori te gandesti la acea persoana, indiferent de distanta dintre tine si ea, sentimentul este exact acelasi, tu il traiesti celalalt il traieste exact in acel moment la fel, chiar daca nu stie carui fapt se datoareaza, acea traire. Dar daca este in reciprocitate sentimentul si din cealalta directie, va stii sigur cauza trairi si in acel moment sunteti imbratisati la propriu. Cine constientizeaza formalismul spatiului ca marime (distanta),iar sentimentul dintre este curat, in reciprocitate, sunt mai impreuna ca doi soti care stau ziua intrega cap in cap. Dar daca, prin stanga si dreata, intelegi: unul merge in iubire, celalat in interes egocentric (numai el si ce simte el, este important), atunci puteti sta toata ziua unul langa celalalt si sunteti la eoni distanta, iar intre cei doi este doar gol, nimic altceva.Este spre binele amandorura sa fie acolo unde sunt in inima lor, nu unde le-ar place, (sau profita), sa fie. Cand sentimentul nu este reciproc(dar unul se face ca este), metaforic, este situatia alaturarii dintre un soare si o gaura neagra. Unul emite lumina, celalat atrage doar. Ambii sunt necesari, dar nu alaturarea este mediul creator. Soarele nu va putea naste un sistem solar in jurul sau, in care fiinta sa, sa se dezvolte prin propria sa creatie; aceasta ar fi atrasa in alte spatii si ar capata alte sensuri decat cele ale soarelui resprectiv. Asta se intampla cu parintii care-si vand copii, fie ca sunt elementele cretive artistice, fie ca sunt fiinte la propriu. Gaura neagra trebuie sa atraga creatii consumate, care si-au finalizat scenariul pentru a le pune in alte circuite creatoare, in dimensiuni complementare; recircularea energiei si substantei in univers, curbarea lor in toruri si a acestora in sfere, ca semipreparatele necesare noilor forme si cretii ale unui nou soare.Dupa aceste metafore, care in perceptia mea creeaza o imagine cat mai aproape de dimensiunea universala a fiintei umane, nu mai adaug decat ca, atunci cand iubire este in manifestare intre cei doi, spatiul dispare; prestatia in lume (indiferent unde se afla acea lume) este un serviciu de la care fiecare se intoarce in fiecare seara. In momentul cand, dau salopeta jos si imbraca corpul lor de lumina pura, ei se regasesc impreuna si la propriu, nu s-au despartit in iubire niciodata.

    RăspundețiȘtergere
  3. Alte metafore starnite de interventia zanei roz;
    Doua maini canta la pian, una spre stanga alta spre dreapta, dar simfonia impreuna creeaza.
    Sau, imaginativa pe o claviatura unui imens pian impreuna cu partenerul , unul merge spre dreta ,altul spre stanga, simfonia curge in urma miscarilor lor. Dar daca stau amandoi pe o clapa pe loc, nu se aude nici o simfonie, alta decat a stagnarii lor, iar sunetul singular care se aude este doar reverberatia momentului cand au sarit pe clapa, sunetul plictisitor mono-silabic."AAAaaa'BBBeee"...
    Imaginativa pe o scara cu o singura trepta. cand intentionati sa urcati in fata voastra apare o trepta .daca nu o urcati cea pe care stati dispare si va prabusiti in ninic, trebuie s-o urcati, nu va puteti contrazice. Daca sunteti doi pe scara cu o singura trepta, pe aceeasi treapta si unul intentioneaza( in inima) sa urce, celalalt sa coboare , trepta noua creata de fiecare obligatoriu se urca, sau coboara de cel ce a creat-o prin intentia sa, altfel se afunda in nimic, asa ca nu poti impune din dragoste cuiva sa stea langa tine, fara sa-i hotaresti sfarsitul in nimic.Fara libertate neconditionata nu exista iubire neconditionata ,nu exista iubire si cand nu exista ,exista restul firimiturilor. Cine se hraneste pe sine cu firimituri pe care la considera iubire, se condamna singur, dar daca nu le mai considera dragoste le vede asa cum sunt si le paraseste.Nu mai ai iubire inchipuita si poate descoperi iubirea asa cum este ea, si vei intelege ca ce cereai tu de la iubire era disparitia ei.

    RăspundețiȘtergere
  4. "Ambii sunt necesari, dar nu alaturarea este mediul creator."

    Multumesc de raspuns.

    RăspundețiȘtergere
  5. iubirea se releva cand nu o mai astepti! nu poate fi un premiu de buna purtare!

    RăspundețiȘtergere