atasamentul este iubire?

Am auzit si indragit, demult, melodia si dictonul “all we need is love”, dar ma intreb: este iubirea o nevoie?
Adica o lipsa (iubim lipsa iubirii)? Astfel s-ar explica faptul ca mereu avem nevoie de iubire, ca si cum nu am avea, niciodata. Nu cred ca iubirea este o lipsa a cuiva, sau nevoia tuturor nevoiasilor. Mai de graba as fi de acord cu perceptia conform careia, nevoiasii iubesc lipsa iubirii. Si cum nu cred ca iubirea lipseste cuiva, cred ca am inventat lipsa ei (din iubirea lipsei), prin a o confunda cu altceva, cu ceea ce iubirea nu este. O inventam altfel de cum este ea. Asa cred ca s-a inventat atasamentul, legatura de ideea de iubire, de persoana iubita, de ceea ce avem in proprietate, de familie si statul palma-barba-cot, de neam si tara, continent si planeta, etc. Cum iubirea nu este idee, nu este persoana, proprietate, sot, sotie, familie, stat, palma, barba, cot, neam, tara, continent, planeta si asa mai departe, am reusit perfect sa creem nemurirea nevoii de iubire, asteptand mereu, fara speranta de a primi vreodata, iubire de la aceste toate atasamente ale noastre. Si asta nu este complet exprimat, pentru ca dupa toate aceste fapte ale inimii-intelect a noastre, “mergem la popa sau vrajitoare sa ne dezlege de pacat sau legatura cu pacatul, atasamentul de pacat.!!! De abia acum, “tacamul” ipocriziei este complet. Noi ne legam si mergem la altii sa ne dezlege. Astfel ne asiguram, “din iubire”, nereusita si nevoia perpetua de iubirea ce ne lipseste perpetuu, atasamentul Pentru gandurile care gandesc: sofisme (speculatii verbale, etc.); raspunsul meu este: gura graitorului adevarul sau exprima, adica adevarul nevoii, sau constienta a ceea ce acest adevar este, adevarul ipocriziei.
Este iubirea un premiu pentru suferinta fiului lui Dumnezeu, adica pentru fiecare dintre voi insiva, generata de lipsa iubirii? ”S-a sacrificat” fiul lui Dumnezeu singur? Singur s-a batut in cuie? Sau iubirea este primul nascut al sursei a tot ceea ce este, Dumnezeu, chiar natura sa expresiva, prima constienta, constienta vietii? Este iubirea (in cazul in care exista si nu cred ca nu exista), ceva personal sau impersonal? Este iubirea o “medalie”, obtinuta prin sex sau prin lipsa acestuia? Este iubirea placere si exacerbarea placerii? Este iubirea exaltare ideatica (platonica), emotionala (psihica), senzoriala (fizica)? Daca macar una dintre variantele enumerate, era iubire, mai aveam vreun motiv sa invocam lipsa sau nevoia ei? Mai ales ca toate aceste variante, de la ascetism extrem la extrema exacerbare a placerii, le-am stors la maximum! Se ajunge la iubire prin droguri, energizante sau alte modalitati si surogate? Iar daca nu cunoastem iubirea, de ce ne facem ca o cunostem? Nu ar fi mai sincer si pragmatic sa recunoastem ca, iubirea, nu apartine memoriei sau cunoasterii, campului memoriei, consideratiilor despre? De ce am avea obsesia cunoasterii iubirii din alt motiv, altul decat acela ca intentionam s-o posedam, s-o acaparam si controlam? Inutilitatea acestui efort, duce la o singura concluzie: iubirea nu poate sa fie posedata de cineva, nu poate fi facuta proprietate si supusa acestui spirit al exclusivismului, al violentei. Strugurii dulci sunt intotdeauna prea sus pentru vulpile viclene. Vulpea, lupul sau hiena, functie de cultura si spatial geografic specific, totdeauna au fost reprezentari ale gandirii, cobarata prin pervertire pe pamant, ale gandirii fragmentate de dorinta sau nevoie; iar vaca, prin laptele cu care hraneste neconditionat, era reprezentarea gandirii nedeformate de ipocrizie, gandirea divina, oda a vietii si iubirii ei. Fiecare om era chemat sa exprime propria sa oda vietii si iubirii, pentru ca nimeni nu poate afirma ca oda lui exclude orice alta oda posibila. Beethowen , prin “oda bucuriei” in muzica, ne-a aratat sensul, dar asta nu inseamna ca a terminat domeniul. Din punctul meu de vedere nu este necesar sa fi compozitor, artist sau altceva important in ochii lumii. Este suficient sa descoperiti oda care exista deja in voi, oda ce sunteti in ochii lui Dumnezeu, muzica lautrica a propriului spirit al adevarului care sunteti. Disonantele sunt doar interferente, intre muzica si ecoul sau reverberat in camera ingusta a orgoliului, in care iubirea nu este o perceptie (sau proprietate), ci o nevoie. Femeile si barbatii nefericiti, nefericitii a caror amagiri si sperante de obtinere a iubirii s-au spulberat, recunosc puterea amagirilor si nefricirea o consecinta. Iubirea nu este o consecinta. Respectul a ceea ce este, nu are nimic de a face cu perpetuarea surogatelor si disimularea lipsei. Acolo unde este ipocrizie, nu este iubire, unde este ura nu este altceva. Iubirea te invita, tu nu poti s-o inviti. Doar iubirea dezleaga, rupe orice legatura, va desparte de falsul conceptiilor si modalitatilor pe care doriti i le impuneti .