inaltarea

Evident ca venim de undeva si ne intoarcem de unde venim. Cand am cazut din copacul in care ma urcasem, m-am intors de unde m-am urcat.

Evident ca nu exista “ceva” ce se numeste “moarte” si “ceva” ce se numeste “viata”, cum nu exista “ceva” ce se numeste “evolutie” si “ceva” ce se numeste “involutie”, sau “devenire”. Toate aceste concepte, sunt incercari neizbutite de a descrie si stabiliza “ceva”. Mai degraba, sunt substantivari a unor sensuri ale miscarii pe care o generam noi insine, si a “fundaturilor” in care aceste directii ale miscarii proprii, ne duc. Iata un exemplu: omenirea are o “credinta” care nu suscita nici un conflict, cu care toti membrii ei sunt in acord, moartea ca inevitabilitate. Stiu ca de cate ori abordez acest subiect, provoc teama ascultatorului; dar daca tot avem acesta certitudine cu totii, in loc sa bagam capul in nisip, in fata acestei certitudini, nu este mai firesc sa exploram aceasta credinta cu responsabilitate si curaj?(cat inca suntem vii) In acest caz, avand incredere in propriile perceptii, in noi insine, nu este firesc sa constatam ca ceea ce percepem ca mot sau viu, sunt calitati diferite ale perceptiei noastre si nu adevaruri absolute? Ca percepem posibilitatea transformarii unei calitati numite “viu” in calitatea “mort”. Desi ne subintelegem vii, avem certitudinea mortii, nu a vietii. Aceasta certitudine a nascut conceptul “supravietuirii”, luptei cu perspectiva mortii. Evident in momentul luptei esti viu, si fiind present viu, te lupti cu perspectiva, ceva ce nu este in present, nu este viu, este viitor, moartea. Certitudinea vine intotdeauna din trecut, moartea; in present esti viu si te lupti cu, viitorul certitudinii mortii. Nu radeti ? Asa facem. Ne aparam zi de zi , viata si nevoile si neamul lor, de viitorul sigur al pierderii lor. Pai, daca pierderea e sigura, conforma propriilor certitudini, de ce ne mai zbatem? Iar daca nu e sigura, de ce ne mai zbatem? Avem o certitudine, e clar asta; iar zbaterea vine din speranta ca poate nu mi se va intampla si mie, desi vad ca li se intampla tuturor. Deci speranta, este numele pe care-l dam autoamagirii, ne este cea mai draga. Dar cum finalul nu este “hapy end”, inseamna ca , speranta este alt nume pe care l-am dat mortii ca sa ne facem ca nu o vedem, s-o ascundem, s-o imbracam putin in haine frumoase, si in acest fel sa nu fim ingroziti de ea. Faptic, toate actiunile noastre pornesc din “certitudinea omenirii”, moartea, iar exitenta noastra o dedicam luptei cu aceasta certitudine.( Copiii pana la o varsta, sunt mai intelepti si nu o fac, au treburi mai serioase de facut, sa se joace) Daca “ samanta” din care se nasc actiunile mele, este certitucinea mortii (sau frica de moarte), tot ce creste, se dezvolta, rodeste si face seminte, ce poate fi altceva, cum ar putea o astfel de “activitate”, faptic, reactie la “actiunea mortii”, sa aiba un alt final, un “Hapy End” ? M-am exprimat grsit cu “actiunea mortii”, corect este “la actiunea noastra”, pentru ca mortul nu actioneaza. Cred ca evidenta inexistentei mortii este mai clara acum, exista actiunea noastra, in directia obtinerii acelei calitati. La scoala se spune cu bun simt, fara sa se speculeze pe tema nevazutului, (care hraneste superstitia, teama si irationalul), ca exista obiecte si fiinte. Noi intram in categoria de fiinte care se straduiesc sa devina obiecte, iar acestei stradanii, ii spun, lupta pentru supravietuire. Evident, este o fitza pe care obiectele nu si-o pot permite; daca ele. obiectele, nu pot sa devina fiinte, las’ ca putem noi pentru ele, din dragoste pentru ele, facem ciborgi care, cel putin, seamana cu fiintele. Le copieaza inclusiv “activitatea supravietuire”, chiar daca rezultatul este impotriva parintilor lor. Cea mai inalta realizare in acest domeniu al obiectelor devenite fiinte, se numeste ciborg “bio”-logic, clona, drona, etc, toate programate de creatori, sa concretizeze, cat mai rapid visul si obiectivul fiintelor de a deveni obiecte. Cum, obiectelor le atribuim calitatea de inerte, moarte, de aici nu a fost decat un pas pana la inventarea “Mortii” ca “personaj viu”. Din moment ce am inventat un personaj care nu exista, se chiama ca suntem creatori si ne sustinem creatia (certitudinea) cu pretul vietii. Comic, nu? Lipsa ratiunii creaza monstri imaginari. Eheee, dar actiunea nu este imaginara! Este fapt, iar faptele transcend dorintele care nu-s cetitudini. Dorintele raman fara rezultat, certitudinea este rezultatul. Numai faptele spun adevarul. Faptele proprii sunt domeniul nostru. Daca este ceva de controlat, acestea sunt faptele proprii si fiecare poate. Gandurile, dorintele, sperantele, emotiile, senzatiile, etc, etc, asculta de faptele noastre. Faptele-s la vedere, nu le putem ignora, nu putem cersi, sau sa ne rugam altuia, fie el si Dumnezeu, ca sa faca fapte in locul nostru. Fapele sunt masura libertatii, iar libertatea expresia faptelor. In nici un caz nu s-a intamplat ca, libertatea, sa fie expresia dorintelor, sperantelor, sau autosugestiilor si superstitiilor, a inchipuirilor si autoafirmarilor, a parodierii tiparelor comportamentale consummate de trecut, sabloane ale programarilor ciborgilor biologici. Tot ce este programat nu este liber, indiferent de aparenta formala si compozitia structurala a formei. Faptele sunt libere, pentru ca nu le puteti face nici in trecut, nici in viitor, nici cum vreti sau ati programat, doar atunci cand le faceti. Ca, in acel moment, sa masori prin fapta proprie, propria libertate, este obligatoriu sa fii propria fapta, unul(a) cu fapta ta. Ca fapta, pentru unii este gandul; pentru altii sentimentul; pentru altii senzatia; pentru altii dorinta; vointa, intentia, atentia, sau gestul, prestatia fizica, etc.nu are nici o importanta , sunt diversitati ale aceleiasi unitati. In acelasi timp si spatiu nu poti face doua lucruri la fel, nu poti sluji doi stapani, doua fapte. Le faci pe amandoua incomplete, amarate, cand incerci s-o faci. Din acesta incercare, suntem vii si facem moartea, iar nici una nici alta nu exista complet, nici viata nu e viata, nici moartea nu e moarte. In natura lucrurile sunt clare, obiectele nu-s fiinte, sunt complete si de sine statatoare; fiintele n-s obiecte, sunt complete si de sine statatoare. Complet diferite si prin aceata, complet asemanatoare, doua fatete ale aceluiasi potential, complete in parte si impreuna, complet. Nu putem “deveni” ceea ce suntem, nici ceea ce nu suntem. Efortul devenirii si intreg spectacolul sau social, este o reactie, o respingere, a ceea ce suntem, (vrem sa devenim, altceva) si a ceea ce nu suntem. (vrem sa nu murim, sa nu devenim altceva). Acest comportament emotional (emotia este actiunea propriei energii), este expresia extremei irationalitati, amagirii extreme. De ce amagirea extrema? A nu pune in discutie certitudinea mortii, este extrema lasitate. Aceasta extrema din urma, ne face sa inventam amagiri mangaietoare, viata dinainte si de dupa, de parca ar fi ceva secvential si fragmentat, ca propria conceptie  despre. Ne face sa ignoram completitudinea faptelor si a noastra insine, ne face nefericiti, iar nefericirea este durere, suntem durerea spiritului in fata incapacitatii fiilor in a se recunoaste ca ceea ce sunt in spirit, in originalul lor, conceptia imaculata, Inchipuindu-se dupa propiile conceptii ale unei gandiri fragmentate, rupte in doua, de iresponsabilitate si nepasare, in fata propriei realitati, oricare ar fi aceea. “Omul” este in faza de avorton, in cel mai bun caz, in faza de nenascut inca, in expresia sa sociala care este expresia creatiei sale. Complacerea in aceste mai sus amintite faze ale existentei sale, este motul de pe … .
Complacerea in asteptarea unui miracol, a celei de-a doua veniri, ca cineva sa faca ceva, complacerea in: cine e de vina, cine raspunde, cine plateste, etc., sau si mai dulcea amagire; mie, mi-e bine inca, altii o duc mai rau, eu m-am scos, merge si asa, inca n-am murit. Si ca tacamul sa fie complet, toti suntem crestini, oameni de bine, iubitori de Dunezeu, credinciosi, (in ce?), etc. Mai este complacerea din categoria celor care au aflat din carti, ca ei sunt Dumnezei, dar numai ei, nu si ceilalti ca ei, care nu au aflat asta inca. De aceea au responsabilitatea sa hotareasca ei, pentru ceilalti, educandu-i in spiritul “cailor stramosesti”, sau proprii, ca sa devina si ei dumnezei. Altii, care au aflat smecheria secreta, dar pastreaza secretul pentru ei, trag foloase la greu de pe urma naivilor care nu au aflat, sau la necaz. Iar aceasta intreaga activitate este din “iubire neconditionata”, de altceva in afara de maretia propriei persoane .Mai avem o categorie de complacere…, televizata, descriind si explicand pe Dumnezeu, la televizor. Stiind ca acest fapt determina intotdeauna conflicte si revolte emotionale, se folosesc de asta sa-si vanda cartile in care, explica el cum sta treba si ce ne asteapta pe noi ignorantii, sau povesteste din faptele secrete si oculte ale paranormalitatilor, pentru a-si exploata imaginea si a-si creste notorietatea in domeniu. Noi profeti si credinciosi fanatici ai propriei idei fixe salvatoare a omenirii, se agita in fundal frustrati de anonimatul propriu, gelosi pe cei ce au aparitii pe sticla. Alti inalti prea iluminati si sfinti, demonteaza toate caile altora, vechi sau noi, pentru ca doar a lor este cea corecta si singura ce duce la adevar, el este cel ce va face trierea de care pomenea Cristos si cel ce da grade de initiere si puritate spirituala, cascatorilor de gura la maretia lor, disimulata in umilinta si smerenia declarata. Ei sunt, cei ce fiind singurii depozitari ai lui Dumnezeu, isi aroga dreptul de a stabili cine trece si cine nu merita sa treaca, in noua era, condamnandu-i la reciclarea deseurilor, ca de vindecat, nici pe ei nu-s in stare, macar de precocea cadere a dintilor, sau a parului.  Sigur, justificari cu carul; nu intervenim, nu vrem sa facem spectacol, etc.,etc. Ma botezasem singur, Stan Patitul, imi descoper si o veleitate, Contestatarul; da, pun in discutiea voastra, contest tot ce este fals si ipocrit chiar la mine insumi. Ma contest ca cetatea al acestei lumi, nu mai vreu sa stau in cloaca asta, dar nu stiu cum sa mor la propiu, stiu doar sa pun in scena un spectacol grotesc al mortii, cu cadavre reci si vampe uscate plangacioase. Tot ce suntem, nu suntem, pentru ca am citi in carti, ce suntem. Ce am citi nu este cunoasterea noastra ci a celor ce au scris si daca ei au mierlit-o, nu vad de ce nu am mierlio si noi parodiindu-i. M-am hotarat sa nu ii urmez. Cea mai perfida indicatie pretioasa este “inaltarea”! De ce ? Simplu; implica sa fi coborat, cazut, prabusit, dintr-un inalt, mai intii. Ori, noi nu avem amintirea acestei prabusiri decat ca o cosideratie exterioara, cu care am fost catalogati de unii, pe care nu-i cunoastem. Ce le poate pielea si care le sunt faptele altele, decat aceasta catalogare defavorizanta fata de noi? Cu ce indreptatire, criteriul lor de catalogare, este validat? In nici un caz cu a nostra. De bun simt si evidenta este si observatia ca toti existam intr-o imensitate inconjuratoare careia nu i-a dat nimeni de capat si am numit-o infinitate. Ori in infinit, de unde sa cazi si unde sa te inalti? Oriunde as cadea sau m-as inalta, tot in infinit sunt, nu s-a schimbat ceva. Eventual, am cazut dintr-un copac, unde ma urcasem , deci am ajuns de unde plecasem, nu este o prabusire, ci o revenire. Daca a fost mai rapida decat urcarea, nu inseamna prabusire ci, revenire rapida care poate avea urmari neplacute la nivelul ciolanelor. Pe orice fata as intoarce acest termen, ramane ori secret, ori irational continutul sau. Cei ce au acest secret infatuit, cu ce sunt diferiti de noi? Intreb diferiti, la nivelul faptic nu formal. Daca imi spuneti; vindeca, iubesc neconditionat, nu urasc, nu ucid, nu fura, se telepurteaza, materializeaza, etc, va raspund ca asta fac toti oamenii , diferenta fiind mijloacele cu care o fac. Hotul fura bancomatul ca sa materializeze bani, altul mai paranormal, isi screme mintea sa-i faca sau pacaleste pe altul sa vada ca au facut-o, sau sa ii dea; altul se angajeaza la un stapan nemilos sa munceasca mult, ca sa primesca putin. Mijloacele sunt diferite, rezultatul acelasi. Aici vad un “fair play’ total din partea vietii, fiecare dupa cum il taie capul poate sa faca aceleasi lucruri si o face. Sa nu-mi spuneti ca unul este mai civilizat ca altul!? Nici ca regulatii de regulile mofturosilor stapani de proprietati sunt sfinti. Pentru mine nu exista hoti; toti muta materiale si marfa dintr-un loc in altul si doar arogarea nejustificata ( da, da) doar a unora, sau conditionarea proprietatii asupra lor, a inventat termenul de hot, "a luat al meeeu".  Nimeni nu ma pagubeste, nici nu se imbogateste, luandu-mi ce-i al meu; s-ar imbogatii, daca m-ar lua pe mine, dar asta este imposibil si drept, pentru ca se are pe sine, nu se poate inlocui cu mine. M-am plictisit de aceste catalogari fara substanta, imaginare si meschine.(voi continua; am scris direct, fara corectura si dactilografia nu este punctul forte al meeeu; luatimi-l va rog; voi corecta ulterior, asa ca nu va enervati)