Care este semnificatia conceptului?
Daca mintea ar fi constienta ce ar spune despre ea insasi? S-ar gandi pe sine? Orice ar gandi in acest context , ar fi relevant si exaustiv ei? Evidenta spune ca nu! Nemultumirea ca reflexie emotionala si maimultul ca obsesie releva asra. Mintea este potential si oricum s- ar gandi pe sine nu o poate satisface, este propria facatura, nu e nimic" real"! Mintea inconstienta vede propriile facaturi ca realitate-ceea ce ea a gandit. Atunci de unde vine exprimarea conform careia "realitatea este tot ce nu credem ca este"? Evident ca de la o minte constienta.
Mintea este potential/cunoastere; atotcunoasterea/constiinta. Poate evolua un potential? Evidenta releva ca insasi manifestarea sa este miscarea sa, evolutia. Potentialul nu evolueaza ci manifestarea sa este evolutia lui. Ce este complet diferit de minte? Un potential in care insasi mintea este o miscare a sa, o evolutie. Cum numeste mintea acest potential diferit? Necunoscut! Negandit!Insa tot ce se poate gandi este gandit deja! Coroborarea paradoxului acesta este contienta diferitului asemanator. Ceea ce este complet diferit este asemnator si ceea ce este asemanator este complet diferit. Coroborarea paradoxului introduce conceptul de complet/intreg- necunoscutul si mintea/cunoasterea sunt completitudini in interactiune si sustinere reciproca. Care este starea umana la care ne conduce coroborarea paradoxului? Evident este atentia. In starea de 'atentie" percepem paradoxuri, completitudini coroborate intre ele:paradoxul minte/corp, misterioasa "uniune a cerului cu pamantul", paradoxul dualitatii undei electromagnetice, etc, Sursa acestor miracole cunoscute pare sa fie un potential al miracolului in care insasi mintea/ atotcunoasterea isi are existenta.Am denumit acest potential inteligenta unica si Dumnezeu cel viu iar cuvantul Dumnezeu are cea mai inalta frescventa in minte. Mintea ca sa faca fata paradoxurilor cunoasterii sale a instrumentat "triada', dar daca misterul dualitatii ca unicitate functionala rationala a inteligentei este dificil de coroborat, cum coroboram paradoxul unei triunitati? Mintea vrea sa atinga potentialul Dumnezeu si-l instrumenteaza? Se pare ca asta este obsesia mintii- fie vorba intre noi, mintea se obsedeaza foarte lesne. A aparut astfel o descriere a lui dumnezeu de genul: dumnezeu ca dumnezeu, dumnezeu ca minte si dumnezeu ca si corp, descriere care sa evidentieze coroborarea paradoxului triunicitatii. Nu ne-am oprit aici considerand-ne minti si ne-am tot indepartat numerologic de sensul explorarii initiale, intelegerea care este impacare cu esenta sau misterul. Tot mai complicata a devenit existenta si tot de "maineinteles." . Insa aceste conceptualizari ale misterului nu sunt nascute din esenta unicitatii, unicului, paradoxului, ci dintr-o abordare fragmentata, separata si comparativa a radiatiei sale; Astfel fragmentarea axionatica si conceptuala a produs si mai multa fragmentare si complicatii sau razboaie conceptuale in minte.
Omul nu poate deveni dumnezeu! Indiferent cum se gandeste pe sine este in urma sa , in umbra maretiei inchipuite.Mintea obsedata de maretie ne amageste, ca si copii inocenti, ca exista trecut mai rau si viitor mai bun , dar inima omului traieste dintotdeauna in prezenta sa, in misterul existentei sale! Cum ar arata si s-ar comporta o omenire care sa nu-si justifice exprimarile si faptele care-i dezvaluie intentiile- ce am facut este ce am vrut sa fac; nu am facut pentru ca nu am vrut sa fac" ar fi transparenta? In aceasta transparenta unanima manifestarea poate evolua ? Daca nu ne putem ascunde sau justifica devenim firesc si responsabili de fapte asa cum sunt ele, (ce fac acum? de dragul cui si cu ce consecinte?), nu mai reparam trecutul ci exprimam diferitul-sau suntem atenti>. Cum ar suna sa-si spuna siesi cineva , am ucis pentru ca am vrut sa ucid, fara justificarile binelui utopic sau sigurantei personqale, etc? Niciodata nu raspundem altcuiva ci doar propriilor minti obsedate de maretie si importanta. Cand mintea isi pierde importanta de sine inchipuita se "intoarce" spre sinele ei creativ, gandirea este arsa si inoita ca manifestare, evolueaza libera de continut, de povara rutinelor sale trecute (complexul Sisif). Mintea nu mai se vede pe sine cunoastere ci Atentie-energie potentiala vie, Cunoasterea nu se schimba ,nu se misca ,doar atentia are miscare proprie , baleiaza cunosterea activand-o sau contempland-o. In miscarea ei mintea are nevoie de reperele propriei deplasari, de puncte de referinta si fara ele se ataseaza de modele comportamenrale exterioare. Corpul viu al mintii este unicul reper evident dar este ignorata sincronicitatea stareii corporale cu rezultatele activitatilor sale, cu oglindirea sa corporala care poate responsabiliza activitatea sa. Mintea este continator si continut si orice miscare a sa are o reflexie corporala ca simtaminte, gandire, emotii ,sentimente, senzatii , aspect corporal, fiziologie, etc. Mintea se separa de aceste refleczii ca sa le rezolve problematica fara sa reuseasca deoarece evident problematica este in minte nu in corpul sau oglinda sa. Unitatea minte/ corp este evidenta ignorata care conduce la irationalitae comportamentala. Mintea / corpul uman nu sunt idei, concepte sau gandire/ cunoastere dar gandirea se reflecta corporal si comportamental ca repere ale activitatilor gandirii pe care aceasta ignora cu desavarsire. Exista gandire profunda? Gandirea "lui dumnezeu"? Evidenta releva ca daca exista este de natura complet diferita de ceea ce cunoastem noi ca "gandire abstracta", "conceptualizare/ teoretizare". Gandirea abstracta se releva ca suma de idei concepte teorii , descrieri,etc ; iar ceva complet diferit ar fi o intregime nefragmentabila gandire care pentru noi in perceptie nu are relevanta decat- Gandul., miscarea verb care nu se conjuga, tacuta, continator si continut simultan.
Daca mintea ar fi constienta ce ar spune despre ea insasi? S-ar gandi pe sine? Orice ar gandi in acest context , ar fi relevant si exaustiv ei? Evidenta spune ca nu! Nemultumirea ca reflexie emotionala si maimultul ca obsesie releva asra. Mintea este potential si oricum s- ar gandi pe sine nu o poate satisface, este propria facatura, nu e nimic" real"! Mintea inconstienta vede propriile facaturi ca realitate-ceea ce ea a gandit. Atunci de unde vine exprimarea conform careia "realitatea este tot ce nu credem ca este"? Evident ca de la o minte constienta.
Mintea este potential/cunoastere; atotcunoasterea/constiinta. Poate evolua un potential? Evidenta releva ca insasi manifestarea sa este miscarea sa, evolutia. Potentialul nu evolueaza ci manifestarea sa este evolutia lui. Ce este complet diferit de minte? Un potential in care insasi mintea este o miscare a sa, o evolutie. Cum numeste mintea acest potential diferit? Necunoscut! Negandit!Insa tot ce se poate gandi este gandit deja! Coroborarea paradoxului acesta este contienta diferitului asemanator. Ceea ce este complet diferit este asemnator si ceea ce este asemanator este complet diferit. Coroborarea paradoxului introduce conceptul de complet/intreg- necunoscutul si mintea/cunoasterea sunt completitudini in interactiune si sustinere reciproca. Care este starea umana la care ne conduce coroborarea paradoxului? Evident este atentia. In starea de 'atentie" percepem paradoxuri, completitudini coroborate intre ele:paradoxul minte/corp, misterioasa "uniune a cerului cu pamantul", paradoxul dualitatii undei electromagnetice, etc, Sursa acestor miracole cunoscute pare sa fie un potential al miracolului in care insasi mintea/ atotcunoasterea isi are existenta.Am denumit acest potential inteligenta unica si Dumnezeu cel viu iar cuvantul Dumnezeu are cea mai inalta frescventa in minte. Mintea ca sa faca fata paradoxurilor cunoasterii sale a instrumentat "triada', dar daca misterul dualitatii ca unicitate functionala rationala a inteligentei este dificil de coroborat, cum coroboram paradoxul unei triunitati? Mintea vrea sa atinga potentialul Dumnezeu si-l instrumenteaza? Se pare ca asta este obsesia mintii- fie vorba intre noi, mintea se obsedeaza foarte lesne. A aparut astfel o descriere a lui dumnezeu de genul: dumnezeu ca dumnezeu, dumnezeu ca minte si dumnezeu ca si corp, descriere care sa evidentieze coroborarea paradoxului triunicitatii. Nu ne-am oprit aici considerand-ne minti si ne-am tot indepartat numerologic de sensul explorarii initiale, intelegerea care este impacare cu esenta sau misterul. Tot mai complicata a devenit existenta si tot de "maineinteles." . Insa aceste conceptualizari ale misterului nu sunt nascute din esenta unicitatii, unicului, paradoxului, ci dintr-o abordare fragmentata, separata si comparativa a radiatiei sale; Astfel fragmentarea axionatica si conceptuala a produs si mai multa fragmentare si complicatii sau razboaie conceptuale in minte.
Omul nu poate deveni dumnezeu! Indiferent cum se gandeste pe sine este in urma sa , in umbra maretiei inchipuite.Mintea obsedata de maretie ne amageste, ca si copii inocenti, ca exista trecut mai rau si viitor mai bun , dar inima omului traieste dintotdeauna in prezenta sa, in misterul existentei sale! Cum ar arata si s-ar comporta o omenire care sa nu-si justifice exprimarile si faptele care-i dezvaluie intentiile- ce am facut este ce am vrut sa fac; nu am facut pentru ca nu am vrut sa fac" ar fi transparenta? In aceasta transparenta unanima manifestarea poate evolua ? Daca nu ne putem ascunde sau justifica devenim firesc si responsabili de fapte asa cum sunt ele, (ce fac acum? de dragul cui si cu ce consecinte?), nu mai reparam trecutul ci exprimam diferitul-sau suntem atenti>. Cum ar suna sa-si spuna siesi cineva , am ucis pentru ca am vrut sa ucid, fara justificarile binelui utopic sau sigurantei personqale, etc? Niciodata nu raspundem altcuiva ci doar propriilor minti obsedate de maretie si importanta. Cand mintea isi pierde importanta de sine inchipuita se "intoarce" spre sinele ei creativ, gandirea este arsa si inoita ca manifestare, evolueaza libera de continut, de povara rutinelor sale trecute (complexul Sisif). Mintea nu mai se vede pe sine cunoastere ci Atentie-energie potentiala vie, Cunoasterea nu se schimba ,nu se misca ,doar atentia are miscare proprie , baleiaza cunosterea activand-o sau contempland-o. In miscarea ei mintea are nevoie de reperele propriei deplasari, de puncte de referinta si fara ele se ataseaza de modele comportamenrale exterioare. Corpul viu al mintii este unicul reper evident dar este ignorata sincronicitatea stareii corporale cu rezultatele activitatilor sale, cu oglindirea sa corporala care poate responsabiliza activitatea sa. Mintea este continator si continut si orice miscare a sa are o reflexie corporala ca simtaminte, gandire, emotii ,sentimente, senzatii , aspect corporal, fiziologie, etc. Mintea se separa de aceste refleczii ca sa le rezolve problematica fara sa reuseasca deoarece evident problematica este in minte nu in corpul sau oglinda sa. Unitatea minte/ corp este evidenta ignorata care conduce la irationalitae comportamentala. Mintea / corpul uman nu sunt idei, concepte sau gandire/ cunoastere dar gandirea se reflecta corporal si comportamental ca repere ale activitatilor gandirii pe care aceasta ignora cu desavarsire. Exista gandire profunda? Gandirea "lui dumnezeu"? Evidenta releva ca daca exista este de natura complet diferita de ceea ce cunoastem noi ca "gandire abstracta", "conceptualizare/ teoretizare". Gandirea abstracta se releva ca suma de idei concepte teorii , descrieri,etc ; iar ceva complet diferit ar fi o intregime nefragmentabila gandire care pentru noi in perceptie nu are relevanta decat- Gandul., miscarea verb care nu se conjuga, tacuta, continator si continut simultan.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu