raspuns la o revendicare nerostita

Raspunsul direct este simplitate; dar noi nu credem simplitatea, avem nevoie de demonstratia ei; demonstratia este semnul devalorizarii simplitatii.
In situatia in care ne aflam, credem in complicatii; raspunsul  este simplu, direct, dar fara complicatia demonstratiei nu-l valorizam , nu-l credem. Inspiratia, intuitia, impulsul initiativei sunt raspunsuri ale simplitatii , raspunsuri directe  ale circumstantelor pe care le neglijam sau abandonam in folosul unui proces greoi de analiza mecanica si elaborare decizionala mereu aflat in urma circumstantelor. Astfel de decizii sunt irelevante circumstantelor, mereu in urma lor. Insa el poate revela o finalitate care este inceput al altei finalitati.
Imi amintesc procesul demonstratiei din scoala; se enunta o circumstanta exprimata matematic a unei intrebari; raspunsul exprimat matematic era extrem de simplu (ceva de genul : a-b/a+b ); insa demonstratia lui ocupa doua table de formule matematice complicate si insiruirea lor logica, integrale, derivate si tot felul de artificii matematice; fara acea complicatie nimeni nu stia si nu credea simplitatea raspunsului; profesorul, un batranel simpatic si fericit ca un copil privind tabla ne releva comedia comlicatiei spunand ca, daca "un filosif" ar vedea tablele umplute, ar fi impresionat de desteptaciunea noastra cand in fond noi stim ca este ceva simplu care nu ne face mai destepti ca el,  insa noi cunoastem simbolistica simplitatii in desfasurarea ei matematica complexa implicita existentei sale care filisofului ii apare ca complicata.

Acest gen de simplitati demonstrate prin complicatiile demonstratiei lor complexe in existenta sunt curente; nimeni nu ne crede raspunsurile fara o demonstratie complicata pentru el care sa-i dea valoare raspunsului. De exemplu credem raspunsurile unui calculator pentru ca nu stim dar intuim complexitatea procesarilor lui care-i certifica raspunsul. In acest fel noi credem in ce nu cunoastem si nu dam doi bani pe simplitatea raspunslui intuitiei si simtamintelor noastre. Traim intr-o complicatie sociala si psihologica  fara sa o cunostem dar crezand in veridicitatea raspunsurilor sale emotionale defavorabile fiecaruia. Cand vrei sa relevi o simplitate a simultaneitatii si sincronicitatii existentei ca intregime, reflectezi prin gandire in mod foarte greoi si complicat, simplitatea relevata prin exemplificarea modalitatii in care se manifesta prin comprotament. Profunzimea simplitatii si imensitatea ei nu poate fi demonstrata exhaustiv si face posibile orice demonstratii individuale care se constituie in seminte ale demonstratiilor viitoare, mereu valabile dar efemerizate de dinamica existentei inoitoare a pasului urmator in existenta. Cu alte cuvinte , "viitorul" este mereu nou , esentialmente si formal, nimic nu este la fel cum a fost,  afirmam ca se schimba si cand vorbesti despre el si nu poate fi premeditat la propriu, surprinzanu-ne mereu. Fara aceasta 'inoire" suntem intr-o rutina sau ritual al carui sens " schimbator"  este  deformator,  in sensul dinamicii deformarilor sale pana la mineralizarea lor. Procesul inoirilor formelor prin desavarisrea expresiilor sale si a nivelului energetic vital , il denumim "intinerire",  iar pe cel al inorilor deformarilor  spre mineralizarea lor prin risipirea energiei refomatoare vitale, il denumim "imbatranire". Exemplul acestor complicate exprimari prin simplitatea manifestarii  lor in existenta fiecaruia, nu are nevoie de nici o demnstratie; atunci de ce este nevoie de ele? Evident ca fara exprimarea lor reflexiva prin gadire sau in interiorul gandirii si comunicare, noi traim aceste procese fara fi constienti de sensurile si consecintele lor, sau cum se spune trecem prin existenta "ca gasca prin apa". Evident ca si aceasta modalitate este o modalitate existentiala de un anumit nivel de intimitate sau profunzime cu existenta; Noi suntem Oameni si asta schimba datele problemei; suntem constiinte din constiinta universului si asta ne releva propria creativitate si libertatea expresiilor in existenta. Procesele mai sus amintite sunt  rutine ale universului informational si noi le putem folosi constienti intr-un sens sau altul, pe amandoua fara exclusivism si separarea lor. Exclusivismul conduce la aservirea existentiala in sensul unui proces sau al celuilalt, dar evidneta ne arata ca le parcurgem pe amandoua intr-o succesiune temporala care dezvaluie sursa lor . Nasterea , cresterea si desavarsirea fomei corporale si fiziologiei sale sau procesul inoitor al carui efect este 'tineretea" (substantivare a procesului 'intineririi"), este procesul initial in existenta si dinamica sensului deformator il urmeaza de apoi. Putem spune ca avem doua minti, una " prima" si alta "de apoi". Cea de apoi este mintea condusa de cunoastere, prima fiind condusa de necunoscut, de explorare. Cea de a doua minte se instaleaza la conducere in jurul varstei de 30 de ani cand individul are  credinta cunoasterii sale referitoare la cum este lumea si ce trebui sa faca in ea ( a facut armata, s-a casatorit, are copii, serviciu, stie cum sa relationaze, cunoaste distractia, etc), are experienta completa a existentei lumii si  alte noutati netraite nu mai vede. Ce nu stie este drumul pe care a ajuns si a locului unde ajunge parcurgandu-l; desi il intuieste ca finalitate a lui,  il ignora si se straduieste sa amane consecintele pentru ca-l sperie, nu doreste sa se gandeasca la ele.( nu acordam atentie sperietorilor si sperieturilor, le ignoram; sau le acordam atentie exagerata fixandu-ne pe ele si blocandu-ne astfel). Aceasta abordare dihotomica a celor doua procese  este falsa si scolastica pentru ca ele sunt simultane in manifestare; forta vitala initiala invinge procesul deformator si este cu un pas inaintea lui exprimand tineretea, dupa care risipirea ei, o pune pe planul doi sau " in urma sa " ; mereu ajungem "in urma" disfunctiilor fiziologice si reactionam la ele; atunci cand eram 'inaintea lor' nu recunoasteam existenta procesului inoitor si reformator al intineririi sau a sistemului imunitar originar ca componenta a existentei,  individual aflam si ne interesem valorizand, numai dupa ce incep problemele. Dupa ce incep problemele cautam solutii in ele sau impotriva lor intarindu-le cu gandirea noastra; dar solutia ( misterul si miracolul autovindecarii si regenerarii celulare accelerate) este "inaintea lor" temporal vorbind. Rezolvarea problemelor se arata ca o 'revenire", o intorcere in expresia originara ca atitudine si stare; ("cine va deveni asemenea unui copil, ..."). Asemenea nu inseamna la fel si aceasta confundare a asemanatorului cu diferitul si diferitului cu asemenea se manifesta prin "a ne copilari" interpretand copilaria exclusiv formal ca pe un comportament nastrusnic si inconstient al reactivitatii si revoltei, sau autoalint.. In fond copilaria implicita, (nu explicitata in comportament), este o atitudine launtrica nu un comportament extern. Care este acea atitudine? Evident ca daca privim copii vedem 'mirare, entuziasm ,explorare, atentie, sinceritate, nonopozitie interioara in fata celor apropiati- neexclusivism, receptivitate, buna vointa, zambete ", etc. Observam si sinceritatea durerilor si neplacerilor cauzate de mediu sau interactuinea cu el, spontaneitatea reflectarii binelui si raului prin zambet si plans. Am putea spune ca se comporta "instinctiv', dar ce este negativ in instictul sinceritatii? Educatia modeleaza acest instinct si ajungem cu totii niste falsi actori prin faptul ca nu stim nici macar ce rol jucam pe scena. Cand ne cunoastem rolul il jucam perfect fara sa ne confundam cu el si asta inteleptii denumeau "arta"comportamentala. Cand jucam un rol necunoscut si impus, simtamantul nemultumirii nu ne paraseste ca reflectare perceptiva simpla si sincera a locului in care ne aflam. Noi vrem sa anulam simtamantul amagindu-ne sau autosugestionandu-ne ca suntem fericiti si bine printr-o extraordinar de complicata demonstratie a minciunii comparative, (eu sunt bine in comparatie cu restul, am aia si ailalta......., sunt asa si pe dincolo....., mie inca nu mi se intampla nenorocirile celorlalti, eu sunt inca bine..., etc), desi simtamantul este prezent si nu ne paraseste decat pe scurta durata a satisfactiei unei victorii comparative, cu care simultana este in propria perceptie a manifestarii, durerea infrangerii provocate celorlalti. Ca sa ma intorc dupa exemplificari la 'simplitate", exista un raspuns extrem de simplu si complet nevalorizat al ei pentru ca nu-i cunoastem prin traire demonstratia: "EU SUNT TACUT".

 In cultura araba exista o referire la ceva nerostit si prezent,  'rugaciunea continua".