Asteptarea crestina este a celei de a doua veniri a lui Cristos.
Dar ce inseamna a asteptata? De mii de ani crestinatatea asteapta! Asta insemna a plasa Cristosul in timp. Asta insemna a confunda Cristosul cu o exigenta, cu un model de comportament social uman de care sa beneficiem cu totii.
Dar asteptand, cine sa manifeste acest comportament? Evident altcineva! Si noi ce sa facem pana atunci decat sa asteptam beneficiile acestei manifestari sociale sau modalitati temporale, epoca. In ce pozitie ne situam in constiinta noastra? Evident in pozitia de beneficiari, nevoiasi de dragoste, dreptate, pace sociala si buna stare corporala.
Ce facem in acest timp, in timp ce asteptam a doua venire? Evident ca "inversul" a ceea ce asteptam! De ce avem parte, in acest timp al asteptarii celei de a doua veniri? Evident ca de "inversul" a ceea ce asteptam! Nu considerati ca este o pacaleala la mijloc?
Asteptarea blocheaza actiunea asteptata!
Nu exista inactiune sau asteptarea actiunii. Acest fapt este evidentiat de situatia prezenta in care asteptand o actiune sau rezolvarea unei actiuni asteptate, in fapt actionam "invers". Acest 'invers' este tot o actiune, o modalitate temporala, actiune sociala. Paradoxul este ca asteptam ceva si facem pe dos. Ori asteptarea este ipocrita, mincinoasa, ori ceea ce facem este ceea ce asteptam. Ori a astepta insemna a actiona confom modelului comportamental asteptat, ori a astepta insemna a amana ceea ce asteptam?
Acum sa revenim la cuvantul Cristosului a carui intrupare este.
El exprima procesul celei de a doua nasteri ca iminent si necesar fiecarui individ. Adica ne informa ca suntem in acest proces care va avea o finalitate pentru ca el insusi este inceputul lui.
Acesta finalitate a fost denumita "sfarsitul timpurilor", care se traduce prin sfarsitul unei modalitati temporale comportamentale individuale generalizate social. Acesta "modalitate temporala" este reflectata de "lume" (lume = o constructie a ei). Evident ca sfarsitul acestei "modalitati comportamentale generalizate" este si sfarsitul lumii generate de acesta modalitate temporala reflectata de fiecare individ in parte. Rezulta logic ca termenul de "sfarsitul timpurilor" este sfarsitul unui comportament psihologic individual (de unde si pluralul "timpurilor") sau a unei modalitati comportamentale multiplicate de indivizi rezultand "o lume" .
Ca atare procesul celei de "a doua nasteri" este un proces individual in nici un caz social.
A astepta ca acesta sa se intample social si individul sa beneficieze particular, este o pacaleala; Fiecare individ se afla in acest "proces" si cand folosesc termenul de proces nu ma refer la judecata sau justitie ci la o actiune individuala in care tocmai judecarea si condamnarea sinelui uman inceteaza.
Recunoasterea sinelui adevarului a ceea ce este, iertarea si iubirea aproapelui ca pe tine insuti, sunt pasii sau treptele pe care urcam pe muntele transfigurarii sau nasterii in constiinta.
Acest "ca pe tine insuti" ete o cheie; te poti ierta pe tine insuti? Poti sa smulgi 'neghina' vinovatiei (trecutul psihologic) si a temerii (viitorul psihologic)?
Vina- teama este axa timpului psihologic si acesta inceteaza prin a adoua nastere.
Vina induce nedemnitatea sinelui si teama blocheaza actiunea sau exprimarea lui. Nu ne temem de ceea ce facem (desi avem toate motivele fiind actiuni din teama, sau blocaj psihologic) si ne temen de ceea ce ar putea sa fie ( deci imaginarul individual si colectiv), paradoxal, asteptand binele!
Se vorbeste ca existenta este o călătorie, călătorie pe un munte , pe "muntele transfigurarii" sau transformarii "figurii" pe care o facem in lume. Ne punem mereu intrebarea care este figura pe care o facem in lume sau ce gandeste lumea despre noi si ne straduim sa facem o figura buna, de erou, de vip, de realizat, de "orice pozitiv" in imaginatia noastra si a lumii. Dar gresita este modalitatea sau calea prin care facem asta: exclusivism, confruntare si manipularea constiintelor sau inselaciune (hotia psihologica).
De ce este gresită calea? Evident ca in constiintă suntem pacatosi si neputinciosi, vinovati de păcat in origine (constiinta a aceea ce suntem), nerealizati (neterminati) si ne zbatem sa "devenim" realizati" si reusim sa "devenim" morti sau amintiri. Cel putin, sa devenim macar o amintire frumoasa sau importanta in memoria omenirii. Cam atat reusim sa realizam, cel mult o statuie si o istorie demna de urmat, adica lasam mostenire calea devenirii de "amintire buna"
Mostenirea acumularilor materiale este in fapt pretextul conflictului pentru apararea si pastrarea lor. Astfel modalitatea in care am acumulat bogatie materiala este singura mostenire lasata social vorbind, iar in constiinta, doar amintirea, fantoma a aceea ce ai fost candva. Aceasta figura nu vrem s-o transformam transfigurandu-ne in constiinta.
Cand urci muntele transfigurarii si nu al golgotei pe care suntem,- (muntele golgotei sau suferintei este modalitatea trecuta si tacuta, amintire amintita an de an, traita in prezent dar proiectata in trecut ca sa nu fim constienti de prezenta sa), la un anumit nivel al muntelui -ceea ce la baza era mult si multi, se transforma in doi, legea si profetia, viata si existenta. Urcand fara sa te opresti si sa privesti inapoi in varf ramane doar Cristos, viata exprimata in existenta care una sunt, viata in constiinta sa. Ne-am intors de unde am plecat si orice exprimare si radiatie a constiintei (gandul) este in armonie cu tot ce este.
Omul autocreat (inchipuit, care asteapta) sau lumea, moare si ramane omul creat asa cum este el. Asta nu insemna sa ignoram vreun aspect existential ci, recreem responsabil toate aspectele existentiale pornind din sursa lor, noi insine. Asta nu implica nemurire sau eternitate si alte prostii conceptuale irationale inventate ca opusuri la starea de asteptare si suferinta (eternitatea implica timpul si reciproca este valabila, este tot un cerc vicios), ci manifestarea responsabila a esentei divine sau a creativitatii fara a mai onora circumstantele rutiniere ale cunoasterii psihologice despre sine si lume. Sunt ceea ce sunt si identitatea nu mai comanda exprimarea mea, ideea despre mine a mea (fiul durerii) a murit si timpul s-a sfarsit si lumea durerii a murit fara sa moara ceva sau sa se distruga pamantul si sosietatea, pur si simplu a renascut reflectandu-mi adevarata sa fata divina si minunata a templului terstru.
Pamantul cu tot ce contine este plenitudine de frumusete si desavarsire vie; Ceea ce face fiecare pe acesta platforma este modul in care alege (sau se conformaeza) sa exprime.
Libertatea este principiul vital si activ in lume; daca o exprimi o ai, daca o astepti nu o vei cunoaste vreodata
( Adica in vreun timp anume; pentru ca nu apartine timpului sau modelului comportamental social exterior individului)
Omul face lumea si o poate modela dupa cum doreste sau ii place.
Daca placerea este modelul, efemeritatea lumii se reflecta constiintei sale prin durere.
Daca bucuria este modelul, el nu poate exista decat launtric, in camaruta interioara, si nu vei chinui pe nimeni cu bucuria ta de a fi. Exprimarea bucuriei este responsabilitatea exprimarii , sa nu intristezi sau sperii pe cineva.
Cand faci asta ramai mut sau taci, iar cavantul tau apartine percetiei nu tie.
Asa intelegi cum cuvantul este darul tau facut lumii tale. Cuvantul daruit lumii este singurul cuvat pe care-l ai. "Vorba dulce mult aduce", vorba buna mult bine aduce si vorba cinstita (sincera), cinste iti face. Binecuvantarea sau cuvantarea binelui nu este apanajul unora ci, dreptul castigat de fiecare uman.
E greu, este foarte greu -chiar daca stii asta- sa o si faci. Nu ajunge sa stii ci sa fii si sa faci. Faptale tale transced totul, iar adevarata lumina este cea din faptele tale care incalzesc intreg universul, faptele dragostei, caldura tandretei din magaierea ta, Doamne.
Dar asteptand, cine sa manifeste acest comportament? Evident altcineva! Si noi ce sa facem pana atunci decat sa asteptam beneficiile acestei manifestari sociale sau modalitati temporale, epoca. In ce pozitie ne situam in constiinta noastra? Evident in pozitia de beneficiari, nevoiasi de dragoste, dreptate, pace sociala si buna stare corporala.
Ce facem in acest timp, in timp ce asteptam a doua venire? Evident ca "inversul" a ceea ce asteptam! De ce avem parte, in acest timp al asteptarii celei de a doua veniri? Evident ca de "inversul" a ceea ce asteptam! Nu considerati ca este o pacaleala la mijloc?
Asteptarea blocheaza actiunea asteptata!
Nu exista inactiune sau asteptarea actiunii. Acest fapt este evidentiat de situatia prezenta in care asteptand o actiune sau rezolvarea unei actiuni asteptate, in fapt actionam "invers". Acest 'invers' este tot o actiune, o modalitate temporala, actiune sociala. Paradoxul este ca asteptam ceva si facem pe dos. Ori asteptarea este ipocrita, mincinoasa, ori ceea ce facem este ceea ce asteptam. Ori a astepta insemna a actiona confom modelului comportamental asteptat, ori a astepta insemna a amana ceea ce asteptam?
Acum sa revenim la cuvantul Cristosului a carui intrupare este.
El exprima procesul celei de a doua nasteri ca iminent si necesar fiecarui individ. Adica ne informa ca suntem in acest proces care va avea o finalitate pentru ca el insusi este inceputul lui.
Acesta finalitate a fost denumita "sfarsitul timpurilor", care se traduce prin sfarsitul unei modalitati temporale comportamentale individuale generalizate social. Acesta "modalitate temporala" este reflectata de "lume" (lume = o constructie a ei). Evident ca sfarsitul acestei "modalitati comportamentale generalizate" este si sfarsitul lumii generate de acesta modalitate temporala reflectata de fiecare individ in parte. Rezulta logic ca termenul de "sfarsitul timpurilor" este sfarsitul unui comportament psihologic individual (de unde si pluralul "timpurilor") sau a unei modalitati comportamentale multiplicate de indivizi rezultand "o lume" .
Ca atare procesul celei de "a doua nasteri" este un proces individual in nici un caz social.
A astepta ca acesta sa se intample social si individul sa beneficieze particular, este o pacaleala; Fiecare individ se afla in acest "proces" si cand folosesc termenul de proces nu ma refer la judecata sau justitie ci la o actiune individuala in care tocmai judecarea si condamnarea sinelui uman inceteaza.
Recunoasterea sinelui adevarului a ceea ce este, iertarea si iubirea aproapelui ca pe tine insuti, sunt pasii sau treptele pe care urcam pe muntele transfigurarii sau nasterii in constiinta.
Acest "ca pe tine insuti" ete o cheie; te poti ierta pe tine insuti? Poti sa smulgi 'neghina' vinovatiei (trecutul psihologic) si a temerii (viitorul psihologic)?
Vina- teama este axa timpului psihologic si acesta inceteaza prin a adoua nastere.
Vina induce nedemnitatea sinelui si teama blocheaza actiunea sau exprimarea lui. Nu ne temem de ceea ce facem (desi avem toate motivele fiind actiuni din teama, sau blocaj psihologic) si ne temen de ceea ce ar putea sa fie ( deci imaginarul individual si colectiv), paradoxal, asteptand binele!
Se vorbeste ca existenta este o călătorie, călătorie pe un munte , pe "muntele transfigurarii" sau transformarii "figurii" pe care o facem in lume. Ne punem mereu intrebarea care este figura pe care o facem in lume sau ce gandeste lumea despre noi si ne straduim sa facem o figura buna, de erou, de vip, de realizat, de "orice pozitiv" in imaginatia noastra si a lumii. Dar gresita este modalitatea sau calea prin care facem asta: exclusivism, confruntare si manipularea constiintelor sau inselaciune (hotia psihologica).
De ce este gresită calea? Evident ca in constiintă suntem pacatosi si neputinciosi, vinovati de păcat in origine (constiinta a aceea ce suntem), nerealizati (neterminati) si ne zbatem sa "devenim" realizati" si reusim sa "devenim" morti sau amintiri. Cel putin, sa devenim macar o amintire frumoasa sau importanta in memoria omenirii. Cam atat reusim sa realizam, cel mult o statuie si o istorie demna de urmat, adica lasam mostenire calea devenirii de "amintire buna"
Mostenirea acumularilor materiale este in fapt pretextul conflictului pentru apararea si pastrarea lor. Astfel modalitatea in care am acumulat bogatie materiala este singura mostenire lasata social vorbind, iar in constiinta, doar amintirea, fantoma a aceea ce ai fost candva. Aceasta figura nu vrem s-o transformam transfigurandu-ne in constiinta.
Cand urci muntele transfigurarii si nu al golgotei pe care suntem,- (muntele golgotei sau suferintei este modalitatea trecuta si tacuta, amintire amintita an de an, traita in prezent dar proiectata in trecut ca sa nu fim constienti de prezenta sa), la un anumit nivel al muntelui -ceea ce la baza era mult si multi, se transforma in doi, legea si profetia, viata si existenta. Urcand fara sa te opresti si sa privesti inapoi in varf ramane doar Cristos, viata exprimata in existenta care una sunt, viata in constiinta sa. Ne-am intors de unde am plecat si orice exprimare si radiatie a constiintei (gandul) este in armonie cu tot ce este.
Omul autocreat (inchipuit, care asteapta) sau lumea, moare si ramane omul creat asa cum este el. Asta nu insemna sa ignoram vreun aspect existential ci, recreem responsabil toate aspectele existentiale pornind din sursa lor, noi insine. Asta nu implica nemurire sau eternitate si alte prostii conceptuale irationale inventate ca opusuri la starea de asteptare si suferinta (eternitatea implica timpul si reciproca este valabila, este tot un cerc vicios), ci manifestarea responsabila a esentei divine sau a creativitatii fara a mai onora circumstantele rutiniere ale cunoasterii psihologice despre sine si lume. Sunt ceea ce sunt si identitatea nu mai comanda exprimarea mea, ideea despre mine a mea (fiul durerii) a murit si timpul s-a sfarsit si lumea durerii a murit fara sa moara ceva sau sa se distruga pamantul si sosietatea, pur si simplu a renascut reflectandu-mi adevarata sa fata divina si minunata a templului terstru.
Pamantul cu tot ce contine este plenitudine de frumusete si desavarsire vie; Ceea ce face fiecare pe acesta platforma este modul in care alege (sau se conformaeza) sa exprime.
Libertatea este principiul vital si activ in lume; daca o exprimi o ai, daca o astepti nu o vei cunoaste vreodata
( Adica in vreun timp anume; pentru ca nu apartine timpului sau modelului comportamental social exterior individului)
Omul face lumea si o poate modela dupa cum doreste sau ii place.
Daca placerea este modelul, efemeritatea lumii se reflecta constiintei sale prin durere.
Daca bucuria este modelul, el nu poate exista decat launtric, in camaruta interioara, si nu vei chinui pe nimeni cu bucuria ta de a fi. Exprimarea bucuriei este responsabilitatea exprimarii , sa nu intristezi sau sperii pe cineva.
Cand faci asta ramai mut sau taci, iar cavantul tau apartine percetiei nu tie.
Asa intelegi cum cuvantul este darul tau facut lumii tale. Cuvantul daruit lumii este singurul cuvat pe care-l ai. "Vorba dulce mult aduce", vorba buna mult bine aduce si vorba cinstita (sincera), cinste iti face. Binecuvantarea sau cuvantarea binelui nu este apanajul unora ci, dreptul castigat de fiecare uman.
E greu, este foarte greu -chiar daca stii asta- sa o si faci. Nu ajunge sa stii ci sa fii si sa faci. Faptale tale transced totul, iar adevarata lumina este cea din faptele tale care incalzesc intreg universul, faptele dragostei, caldura tandretei din magaierea ta, Doamne.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu