sunt ranit

Exista o experienta careia ii acordam putina atentie. Experienta in care ne ranim in lipsa atentiei si nu simtim nici o senzatie pana in momentul in care devenim constienti ca ne-am ranit.

 Constienta ranii produce un intreg complex de reactii emotionale incepand cu teama si vinovatia si senzatia durerii. Dupa ce spaima irationala in fata a ceea ce s-a intamplat (spunem ca s-a intamplat pentru ca nu suntem costienti in momentul in care ne-am produs rana), trecem la actiune pentru rezolvarea problemei. Cand este o rana superficiala, spalam rana, o protejam printr-un bandaj si avem rabdare sa se vindece singur corpul ranit, pentru ca avem constienta acestei potentialitati a propriului corp. Aceasta atitudine rationala se disipeaza pana la disparitie in cazul ranirilor profunde; in fata lor ne simtim neputinciosi pentru ca teama este amplificata (si nu dispare usor) datorita faptului ca nu vedem si nu suntem constienti de ce este si se intampla acolo. Noi suntem specialisti in complicarea oricarei situatii sau lucru pentru ca am fost gresit invatati ca adevarul este ceva complicat, ca valoros este greul si ascunsul, ca lungimea si complexitatea unei demonstratii sau explicatii atesta veridicitatea afirmatiei sau ipotezei. In perceptia mea totul este simplu; asa cum evidenta ne arata atunci cand lucrurile sunt pe fata, neascunse, la vedere in cazul unei raniri usoare, la suprafata corpului, ca este suficient sa constientizam o rana sau ranire emotionala ca acest act determina un proces infailibil de autovindecare- vindecare, autoregenerare- regenerare a energiei (emotiei negative prin consecinte), a tesutului, organului, procesului fiziologic perturbat. Ceea ce se opune desfasurarii normale a acestui infailibil proces de autovindecare este tot constiinta. Constienta faptului unei raniri in constiinta a fost deturnata ca functiune: provoaca spaima si fuga la medic, vindecator , vraci, vrajitor, popa, etc. Cine profita de acesta deturnare de sensuri foarte minutios implementata si sustinuta in constiinta a constientei?! Daca schimbam privirea asupra „civilizatiei preumane” si o percepem ca o involutie a fiintei umane, poate ca intelegerea pervertirii gandirii si perceptiei este foarte usoar de captat. Nu am nici o demonstratie ci doar o afirmatie: constienta ranii vindeca. Tot ce trebuie este incredere in noi insine si rabdarea increderii. Sa dam comanda defacerii tuturor plasmuirilor care conditioneaza existenta umanului, plasmuiri ale trecutei si gresitei „legi” sau credinte a neincrederii in propria fiinta (necredinta), si sa aducem in manifestare prin faptele noastre formele pure, naturale eistentiale. Intoarcem plasumirile pacatului si vinovatiei, ale nimicului, in gandirea pura unde se releva ca irelevante si false. Lasam formele originale sa se exprime prin faptele noastre, formele formate prin legea increderii in infailibilitatea fiintei in existenta, in viata. Nu „trebuie” sa existam cand suntem! Mai simpla ar fi exprimarea: nu dam curs nici unui conflict launtric, in propria fiinta, constienti fiind ca orice conflict este neincredere in fiinta proprie, in capacitatea ei de a se vindeca si regenera continuu, de a surmonta orice circumstanta nefavorabila. Sigur, atunci cand devenim constienti de circumstantele existentei proprii si relatia in care ne aflam cu inconjuratorul, aceea de hrana a lui, instinctiv simtim nevoia de a ne apara si intram in conflict cu el. Dar aceasta atitudine nu este solutia. Repet, opusul unei situatii nu este solutia ei! Atata timp cat alergam dupa „opus” considerandu-l „solutie” ( ex; alergam dupa fericire ca solutie la nefericire), perpetuam in constiinta conflictul, amagirea, plasmuirile fricilor de tot felul si teama de viata. Teama este „intunericul” si in intuneric solutiile nu se vad, mai mult plasmuirile prospera. In loc sa actionam in viata, reactionam la viata. Actiunea in viata este asentimentul si iubirea. Asentimentul apare cand esti clar, intelegi, esti in „lumina” in raport cu o circumstanta, vezi falsul ca fals si adevarul ca adevar, (adevaraul faptului ca noi creem si sustinem falsul chiar daca este sursa fenomenelor degenerative din corp si societate), iar iubirea este actiunea armonica vindecatoare si pacificatoare a circumstantei respective, sursa tuturor proceselor generative si regenerative din corp si societate. Amestecul falsului cu adevarul este confuzia, o emulsie apa-ulei care in cele din urma daca nu mai este „mestecata” se separa natural, cele ce sunt se vad asa cum sunt. A separa cu mare delicatete si gingasie adevarul de fals (lumina de umbra produsa) este ceea ce se chiama victoria vietii. „Lumina” evident nu o percepem, ceea ce percepem este reflectarea ei ; umbra este totdeauna perceputa chiar si cand nu vedem lumina care o produce pentru ca trece prin ea. La fel plasmurile conditionarii existentei nu pot afecta lumina care trece prin ele; Pentru lumina acea plasmuire este un fals irelevant, inutil, nu ii acorda atentie ca sa simta tema. Goana dupa excitatie, X-treem, este goana dupa teama, dupa intuneric, dupa plasmuiri. Inductia ca fiinta umana este bolnava este plasmuirea mintilor bolnave de teama si excitatie. Nu exista ceva ce se numeste corp si ceva ce se numeste minte. Mintea si corpul sunt denumiri diferite ale aceluiasi fapt, le mai poti numi tata si fiu sau mama si fica care una sunt. Ceea ce este in gandire este in corp, ceea ce este mintea este corpul. Acest fapt este eliberator, atentia neselectiva (nelacoma si nerespingatoare) ne releva adevarul faptului asa cum este el, adevarul a ceea ce este. Autovindecarea este procesul natural de curatire a gandirii si a constientei, o revenire a constiintei la sursa sa in care gandirea pura troneaza deasupra falsurilor conditionarilor de orice fel, fara a putea fi afectata de vreo reverberatie (amintire moarta). Memoria nu este o acumulare de informatii sau amintiri, este forma pura a gandirii pure, forma umana nepervertita de confuzii si teama care genereaza interese si nevoi. Boala este o plasmuire a intereselor, ranirea este accidentul care ne determina sa constientizam capacitatile autovindecarii, autoregenerarii, (autoinvierii daca sunteti speriati de moarte ). Se spune ca Dumnezeu inainte de a crea acidentul a creat depanatorul. Medicul nu poate sa se vindece pe el cum sa vindece pe altul! Amanarea consecintei nu este vindecare, este doar amanare. Amanam durerea, fericirea, moartea, in fond amanam viata asa cum este ea, pura si fermecatoare. Se mai spune ca numai cine stie sa moara pentru ziua de ieri si de maine stie sa traiasca. As spune ca stiinta mortii pe care o stapanim cu gratie este nestiinta, inocenta vietii. Umanul nu este si nici nu a fost bolnav vreo data calendaristica, ranit da si rana lui se chiama psihologie (personalitate). Daca rana nu a fost auto-vindecata se ajunge la boala, la chinuirea nevinovatului si asta pentru ca a lipsit constienta faptului ranirii, Suntem constienti ca nevoia este o rana psihologica?! Cautarea nemuririi si puterii, devenirea a ceea ce nu esti acum, este rana psihologica?! Asa cum am afirmat fara acesta constiinta vindecarea nu se declanseaza.