radiatii

Percepţia releva radiaţii, fără să fie obligatorie modelarea lor conceptuală, sau să le denumim. Dar dacă nu le modelam conceptual şi ideatic, teoretizând şi apoi practicând, într-un cuvânt, fără abstractizarea percepţiei, nu înseamnă şi că nu înţelegem ce percepem. Percepţia care conţine şi înţelegerea a ceea ce este,  poate fi transmisă, comunicată, fără intermedierea simbolurilor lingvistice, matematice (raţionale), oculte (iraţionale), imagistice, sonore şi senzoriale.
Această comunicare directă şi tăcută, generează interacţiuni pe care uneori le denumim providenţa, prezenţa, sau percepţia. Ceea ce percepţia releva, este “ceva întreg”, întreg văzut ca “izvor” a unei totalităţi informale şi formale care formează sfera sa de radiaţie şi transformare interioară şi prin care acţionează, sau interacţionează cu alte sfere de radiaţie şi interacţiune internă şi externă, intr- un “întreg conţinător” a tuturor sferelor denumit sfero sfera. Este o evidenţă din natură, evidenţa sferelor de radiaţie conţinute în sfera terestră denumită ionosferă. Întotdeauna există un loc geometric al punctelor în care radiaţia izvorului respectiv tinde spre o limită pe care nu o atinge niciodată. Practic conturul sferei nu este o linie ci un spaţiu de transformare, un fel de “gol”, de “vid” intre sfera unei radiaţii şi radiaţia unei sfere conţinătoare. Când tragem un cerc cu creionul pe hârtie acea urmă de grafit de pe hârtie cărei îi spunem cerc,  în cazul radiaţiilor este un “vid”,  nu o urmă sau ceva corporal. Acel factor necunoscut căreia îi spunem “vid” tocmai pentru că nu cunoaştem ce este (este vid în sfera cunoscutului, adică lipseşte din şi o limitează), este cel ce dă contur şi spaţiu de libertate şi manifestare oricărei radiaţii, după natura şi funcţia sa în armonia sfero sferei atotconţinătoare. Practic, o radiaţie de un anumit fel, nu poate interacţiona cu o radiaţie de alt fel, decât dacă “vid-ul îi dă voinţă ca să aibă voie.”. Când urmăm direcţia asta, necunoscutul este fascinant. Este greu de explicat dar simplu de perceput. Ceea ce ne interesează, ca întotdeauna pe un egoist care nu se dezice, este elementul pragmatic. Pragmatica este înţelegerea faptului că în mintea personală nu exista decât interacţiuni interioare, interne şi că orice conflict, este un interior şi demolator a minţii personale şi a persoanei; nu a exteriorului , sau conţinătorului său, pentru care de fapt in continător, nici nu există. Cu altfel de cuvinte, practic nu putem omorî pe nimeni în afară de noi înşine. De ce am folosit aceste “altfel de cuvinte”?; pentru că este evident că crima pe diferitele ei gradaţii este instrumentul rezolvării oricărei probleme in conceptia tradiţionlă. Problema nu este decât un conflict intern a cărei rezolvare se crede a fi anihilarea a ceva extern numit duşman, din completă confuzie nu din înţelegerea problemei. Această “soluţie ascunsă” sub ipocrizia imaginilor de”binefacere” a grupului individ sau individului extins. În fapt evident este o soluţie falsă şi auto demolatoare. Necredinţa este că după ce mori ajungi la viaţa eternă. Atunci de ce se spune: “săracul Tănase, s-a dus în eternitate”!? De ce îl plângem!? Evident că ştim că în spatele acestei autosugestii sau “gândiri pozitive” se ascunde o minciună, minciuna neconfirmată ca adevăr, relevată ca minciuna chiar de propria cunoaştere şi percepţie. Pur şi simplu ne amăgim!. Moartea nu este mijlocul vieţii, nici scopul ei. Doar noi ne minţim singuri: “toţi suntem datori cu o moarte”! Cui!? Minciunii? Păcatului inventat ca justificare şi scuză - motiv al minciunii? Percepţia ne evidenţiază că nu există nici eternitate nici timp aşa cum l-am conceptualizat noi “ştiinţific” la un moment dat; acel moment nu mai este acum, este doar o amintire, o reverberaţie a momentului, în nici un caz momentul “acum” . Evident aşa este. Acum percepţia şi cunoaşterea nu mai confirmă credinţa morţii sau reverberaţia unui moment de ignoranţă. Mai mult, în ipocrizia fără margini (că nu vine din “vid”), spunem că suntem creştini, pupăm în fund toate minciunile, cu justificarea că de fapt, credem în viaţa care a învins moartea, în timp ce siguri suntem că datorăm cu moartea. Ce credinţă mai e şi asta, ce cunoaştere? Viaţa face comerţ cu noi, are conturi de debit şi creanţe??? Ce viaţă ar fi şi asta? De tâmpit în mod sigur; iar acest drăgălaş credincios, caută şi spera la nemurire; altă idioţie! Cred în moarte dar sper la nemurire!!! Apoi afirm, “credinţa e totul”, adică totul e credinta mortii? Speranţa moare ultima că nu se îndeplineşte vreodată. La fel, încercarea moarte n-are, pentru că nu reuşeşti niciodată şi tot încerci. Nu există moarte ci transformare , dar,… dacă aşa crezi tu…! “Facă-se după credinţa ta “ este condamnarea idioţiilor ca ele să nu rodească vreodată. Să revenim după acesta paranteză; percepţia este mijlocul când nu cunoaştem, Mijlocul inocentei creative, sau fericirii creative. Avem sfera exterioară nouă, care ne conţine, sfera cunoaşterii. Domeniul ei este câmpul experienţelor, laboratorul deciziilor, şi instrumentelor sofisticate sau nu, care reflectă pur conflictul lăuntric, deci este un interior exteriorizat sub altă formă. “Nimic nu se câştigă , nimic nu se pierde, totul se transformă”. Fiţi siguri că vă puteţi rătăci, în nici un caz pierde pe voi înşivă. Sfera interioară, sentimente, reacţii emoţionale, gândire şi senzaţii este în fapt o oglindire sub altă formă a sferei exterioare a cunoaşterii, dar de data aceasta îi spunem credinţă. Este relaţie, suntem în relaţie, suntem aşa cum suntem în relaţie. Relaţia este transformare, formarea de un fel, de “peste”, formarea de alt fel. Acest “peste” pentru mine are semnificaţia de, “forma după transformare”. În percepţie, nu există o radiaţie în care conştiinţa să nu aibă un corp, corp “dăruit “ de şi în armonie cu radiaţia respectivă. Că formele lor sunt diferite, tot un corp este, subtil şi util în radiaţia respectivă. Aceste corpuri ale conştiinţei, specifice radiaţiilor în care se manifestă sunt etape în creaţia corpului legii vii, bio-logos-ul universal. Noi venim de “undeva”(ne localizat), parcurgem toate etapele creaţiei corpului planetar pe care nu l-am atins încă ca şi civilizaţie, după care ne întoarcem de unde am venit trecând în sens invers prin aceleaşi etape sau corpuri în diferite stadii şi cu diferite calităţi. Când acest fapt realizăm că se întâmplă în nontimp şi se eşalonează temporal ca etape distincte şi separate, viteza cu care ne deplasăm din începutul timpului la începutul timpului este instantanee (viteza gândului). Percepţia se releva conştiinţei: "din infinit în infinit vin şi plec stând pe loc acasă în prezenţa mea întrega". Încetează lăcomia de experienţă, de cunoaştere şi cunoaşterea în libertatea sa plenară se atoconştientizează: Sunt în viaţă, Eu Sunt, sunt vie. Eu Sunt este conştiinţa cunoaşterii întregi şi numele ei, nu al meu. Eu Sunt este corp şi corpul întrupat, Om. În viaţa nu există moarte, dar dacă ne străduim , facem!; iar viaţa zădărniceşte “facerea noastră”, are sistem imunitar care nu recunoaşte “facerea noastră”, o dizolvă; Noi nu avem nimic de făcut decât, să nu ne încăpăţânam şi s-o ţinem morţiş pe-a noastră. Viaţa nu este violatoare şi dacă o să spună: ”bine dragă, facă-se după credinţa şi cunoaşterea ta, eu nu insist”, am încurcat-o, degeaba mai urlam sau plătim bocitoare, sau spitale. Când zice viaţa aşa,… hop în centru transformării, şi dincolo e cimitirul. Viaţa nu costa, doar moartea se plăteşte, chiar dacă numim plata “costurile vieţii” Moarte nu există dar crimă da,  pentru că noi o facem, este “desfacerea” noastră. Dar omul cunoaşterii sau cunoaşterea om, încă nu este Om.