intermetzo

Ceea ce avem folositor este umorul, cu manifestarea sa, haz de necazul care-mi sunt singur. Ironia este nefolositoare, hraneste necazul.
Cand percep armata de supusi necredinciosi, infideli si tradatori din memoria mea, ma intreb de ce am mai facut memorie? Memoria imi raspunde ca nu am facut-o eu, ca eu am indopat-o. De esti tu aceea nu-ti sunt tata eu! Eu iti sunt nodul din gat! ha! De ce ma scuipi afara!? Si uite asa si asa! Nu se lasa, nu se termina niciodata! De cate ori vreau sa spun ceva, armata mea mi-o ia inainte, cica are capacitate maxima de reactie, de aparare rapida. Ma apara pana sa apuc chiar sa-mi dau seama ca m-a aparat. Nici nu stie de ce ma apara macar, nici de cine? De cele mai multe ori ma confunda cu dusmanul si ma baga in spital iar daca nu-si da seama de greseala ma duce direct la morga. Actiunile ei sunt supersofisticate si rafinate, iar strategiile ar putea ingelozi definitiv orice general de armata si orice armata organizata. Mai ciudat este ca nu am rugat-o sa ma apere si ca singura si-a propus s-o faca, fara sa-mi ceara voie, ca un rornin care si-a ales un sef de care nu asculta niciodata. Acesta armata are capacitate si abilitati nemaivazute vreodata dar, nu face nimic, sau mai bine zis face nimic. Cred ca viseza acelasi cosmar de se poarta asa cu mine, ma distruge ca sa ma apere!!! Sau mai bine zis, oi fi eu cosmarul ei? In orice directie si orice as face nu ma pot pune cu “minunea”asta, minunata in felul ei. Tot incerc si nu reusesc sa pun un spatiu intre ea si mine ca altfel ma sufoca cu grijile si vigilenta ei. Cea mai nedetectabila crima este prin sufocare mai ales cand se produce din interior si recunosc ca este infiltrata armata asta in interiorul creierului meu si il sufoca. Nu mai are spatiu creierul, bietul de el, saracutul! Nu am descoperit nici o metoda ca sa scap de ea, nici o metoda sa ma imprietenesc cu ea, nici macar o metoda sa comunic cu ea. Nu sunt in stare sa-i spun: HO!; si ea sa se opreasca! In mod sigur, greseala este ca nu percep cum si caut sa gasec in  armata mea o coada de topor care sa o tradeze, iar eu sa-i pun capat luandu-i capul. Nu am reusit vreodata. Cel mai distractiv este cand vreau sa comunic cu altcineva; assist cum armata mea cu armata celuilalt se confrunta si cum nici eu nici celalat nu reusete sa o opesca confruntarea, ca sa poata sta de vorba. Stau de vorba armatele intre ele. pana la urma suntem redusi la spectatori ai confruntarii; orice incercare de ai pune capat, o amplifica. Bun, daca asta este, renunt sa mai fiu spectator al confruntarilor interne din armata proprie (fiecare subaltern lupta pt solda sau functie mai mare). Sau al confruntarilor dintre armate. Cu siguranta ca mai sunt si spectacole de alta factura la care sa fiu spectator; sper ca sa gasesc spectacole in care se adimite si participarea mea in scena!? Poate ma baga si pe mine cineva in seama, fara sa urmaresc sa fiu de seama, nici de-o seama.