01 ianuarie 2011

pedeapsa sau penitenta

Dacă percepem sursa marii majorităţi a acţiunilor noastre, in sinceritatea faţă de propria constientă recunoastem Vinovăţia.
 De ce ne simţim vinovaţi nici noi nu stim dar căutând motive,  găsim cu nemiluita. Nu vreau să contest simţămintele noastre, mai ales vinovaţia care striga: cine e de vina?; cum se poate asa ceva?; eu nu sunt vinovat(a), etc. O.K. suntem vinovaţi,  fiecare ştie şi nu spune de ce. Cum ar putea fi altfel când suntem vinovaţi inainte să ne nastem deoarece ne naştem din şi in păcat cum prea bine suntem informaţi de pioşii părinţi?  Vinovăţia este paradigma existenţei noastre. Ca atare nouă nu ne mai ramane decât să ne pedepsim cumva. Ne tot pedepsim si inventam pedepse noi, pentru că oricât ne pedepsim, nu reuşim să scăpam de vinovaţie. Este normal să nu reuşim din moment ce vinovăţia  pedepseste. Acţiunea simţămantului denumit vinovatie este,..., pedepsirea;  pedepsirea este tot ce ştie să facă şi face vinovaţia. Aceasta unica acţiune este existenta nostra, rutina noastra cea de toate zilele. Când pedepsim, când sântem pedepsiţi. Schimbarea rolurilor de pedepsitor ţi pedepsit ne creeaza amagirea că, atunci când pedepsim nu suntem pedepsiţi. Pedepsirea este existenta noastra pana la moarte, consecinta acestui model existential numit civilizaţie şi progres. Multumesc lui Cristos ca mi-a spus că ultimul dusman este moartea; Dacă nu mi-ar fi spus credeam si astăzi că este natura mea, că este naturală şi firescă. Că este  un prieten iubitor care mă  scapă de propria prostie şi credulitate, de lene şi munca la inutil, de nefericirea şi amagirea speranţei cu fericirea din rai. Raiul fiind locul unde moartea mă duce dacă mă pedepsesc suficient de sincer şi convingator în faţa lui Dumnezeu. Aşa murim pedepsiţi si pedepsind, urlând de durearea prostiei şi suferinţa amintirii  iubirii. Alternative nu există , asta este condamnarea, deci iadul, ar concluziona un intelectual rasat convins de certitudina si rutina a ceea ce vede si judeca.  Nu am obiceiul (incâ) să pun etichete necunoscutului, recunosc că nu cunosc personal nici iadul, nici raiul şi ce inseamna aceste cuvinte. Din acest motiv de handicap intelectual, spun că imaginea activităţii noastre rutiniere descrise mai sus, nu este iadul, ci mai degraba este ceea ce noi facem in inima noastra, prin gandirea emoţională colectivă, aici pe pamant. Dacă privesc pamantul fără acţiunile noastre, mai degrabă aş fi inclinat să spun că,  acest pamant este raiul; este suficient să privesc la un curmal din deşert, sau cocotier  pe  plaja oceanului, sau un cireş inflorit din grădina bunicii şi să cred că am suficiente dovezi în a-mi susţine această afirmatie. Cred că problema raiului de după moarte şi a iadului de după moarte am rezolvat-o: nu exista decat in imaginatia speriatilor de viata; În schimb, există acestă gradină minunată,  numită de noi Pământ. Ce facem noi pe pământ este altă chestie. Vrem să fugim undeva! Unde? Unde este mai bine. Unde găsim un bine de-a gata facut de altii, ingeri, zei, extratereştri sau alte divinităţi dezincarnate, din alte dimensiuni, numite rai. De acolo nu s-a intors nimeni, iar cei ce spun că vin din rai, ne spun ca raiul este aici, acum este pământul. Cine să mai inţeleagă ceva din harababura asta? Parerea mea , (că amşi eu pareri, din mment ce "parerea e cea mai tare"), este că nu avem nimic de înţeles din moment ce nu înţelegem ceva. Dacă era ceva de înţeles, sigur am fi înţeles, că nu suntem doar idioţi. Din acestă sublimă raţiune,  propun o alternativa la pedeapsă, Penitenta. Ce e aia? E ceva ce inventăm noi in acest început de an: penitenţa. Este încetarea pedepsirii , autopedepsirii, pedepselor ţi pedepsiţilor şi a tot ce are legatură cu conceptul de pedepsă, adica cu acţiunea şi filosofia vinovăţiei. Avem libertatea  să înlocuim Vinovaţia cu Penitenţa. Exemplu de înlocuiri: am fost măgar, mă simt vinovat că m- am comportat ca un măgar si am ajuns măgar (prin reîncarnare), vreau să nu mai fiu măgar dar cal nu sunt; Se înlocuieste cu : am fost măgar, nu mai sunt măgar şi mă port cu respect faţă de tot ce este in prezenţa mea fiinţă sau obiect; nu e usor. Dar efortul penitenţei merită să trăiesc, decat pe cel al vinovăţiei, precum  merită să înghit o cireaşă în locul unei  excremenţe. Cine reuseşte s-a ales şi nu mai trebuie să-l aleagă cineva. Cine reuşeşte, iertare reuşeşte, o dulce iertare atât de uitată şi ignorată . Cine reuşeşte să zâmbescă, reuşeşt;, o dulce zâmbet în faţa demonilor imaginaţi ca şi sperietorile de ciori. O dulce zâmbet ân faţa nuielii "sfantului" Nicăălae, care te opreşte să loveşti sau să primeşti lovitura. Nici o pedepsă nu vindecă, nici nu repara; peniţenta, da. Justiţia divină sau nu, judecata corectă sau nu, pedeapsa meritată sau nu, premierea meritată sau nu, iertarea acordată sau nu, NU sunt altceva decat scenarii , regii şi teatru;  În limba greacă este "hipocritos", păcăleala, minciună in semnificaţia originară. Nu este mai sincer ca în locul efortului jusţiei injustiţiei, să recunoaştem că în cunoşterea oficială a cetăţenilor savanţi, nu există, sau nu vor să spună că există,  ca să nu o facă cineva, stiinţa vindecării. Dacă acesta stiinţă ar fi practicată de ce ar mai fi necesar să pedepsim, sau judecăm? Cui ar mai trebui  justiţiari sau justiţionabili? Cunoaşterea vindecării psihologice de psihologie, de justitia psihologică, de prostia psihologică, de psihologia însă-şi, exista, Numele ei a fost şi este şi va fi, Iertare, iar fapta sa, penitenţa este. Compasiunea este puterea de a nu pedepsi, Acesta putere  vindecă greşeala (vindecarea este mentală, psihologică şi fizică), iertare este. Greşeala fără penitenţă este inutiă, este inutilitate. Acestă inutilitate se dezvoltă pănă la forma socială cunoscuta ca justiţie, cu tot hangaralul său de fiinţe aservite . Nu este o judecată de rău sau bine, este ceea ce este in perceptia liberă de ataşări ideologice sau culturale. Nu iţi poate da nimeni o penitenţă, după cum nici tu nu poţi da penitenţe altora (imposibilitate evidentă). De aceea draga mea justitie cu dragele mele fiinţe ale tale, te rog,  iartă-te şi i-aţi o penitenţă. Nţ ti-ar sta mai bine ca vindecător? Vindecător cu compasiune; ce minunat ar fi să fie aceasta posibilitate acţiune: am izolat un prost, un criminal, un hot; vine judecatorul şi-l vindecă de prostie, crimă, sau hoţie, după care vindecaţi sunt eliberati din izolare şi nu vor mai comite vreodata vreo crimă, aşa cum eu nu comit nici măcar cu o gâză sau o floare şi nici nebun nu cred că sunt pentru că nu fac asta. Cât de iubişi şi fericţti ar fi judecătorii atunci? După un timp nici izolarea nu ar fi necesară pentru că toţi cei bolnavi de nefericita prostie care omoară, mai pe fata mai prin dos,  ar veni preventiv la judecător să-l ajute să-şi dea şi primească penitenţa şi vindecarea. Visez nuuu?! Nu este un vis, aşa se întâmplă pe pamant, astăzi, acum!.

15 comentarii:

  1. Pentru inceput un zambet :) tuturor celor care fac posibila existenta acestui loc.
    Ceea ce scriu nu are legatura cu pedeapsa sau penitenta, insa de cateva zile de cate ori vin aici imi aduc aminte acest "vis" pe care l-am avut in urma cu mai multi ani, asa ca astazi il voi povesti.
    Se facea ca eram in partea de jos a unei faleze, pe malul unei mari (ocean) in compania catorva prieteni (2, 3, maxim 4). Pe jos nu era nisip, ci un pamant negru cu iarba verde (tin minte negrul acela foarte negru, si verdele acela crud de verde). Eram cu spatele la apa, si ne pregateam sa plecam. Cumva valurile au venit si mi-au scaldat picioarele, iar in momentul cand apa m-a atins am zburat in sus, tot mai sus, pana am vazut pamantul mic, mic, mic. In jur era bezna, iar in afara de pamant altceva nu vedeam (nu vedeam nici stele, nici alte lumini). Eram (pluteam) stationar, si atunci in perceptia in care eram, m-am intrebat unde ma duc, sau incotro sa o iau. Si mi-am dat seama ca nu vad altceva dacat pamantul, lucru care intr-un fel m-a speriat/ suparat/ dezamagit/ intors pe dos, pentru ca eram acolo, liber sa merg unde vreau dar in afara de pamant altundeva nu stiam, nu percepeam, nu aveam idee unde as putea merge. Apoi m-am trezit in pat cu un fior in piept si o mirare in cuget, care nici pana astazi nu au disparut :)

    GyL

    P.S. Am avut si alte vise in care faceam lucruri "extraordinare", dar in visul pe care l-am povestit eram foarte eu cel care scriu aceste randuri.

    P.P.S. Inchisorii ii spune modern si penitenciar (din fr. pénitencier) :)) Cata putere are omul si totusi cate prostii resuseste sa faca (vorbesc -inclusiv- despre mine) :))

    RăspundețiȘtergere
  2. erata: ultimul ":))" a se citi ":)) :(( :))"

    GyL

    RăspundețiȘtergere
  3. Lipsa distinctiei intre penitenta si pedeapsa a realizat "capodopera" penitenciar = inchisoare.

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga Gyl, ai auzit de nucleu si de vidul, sau golul de potential din jurul sau? De ce vroiai sa pleci neaparat undeva de pe pamant?Cunosti pamantul chiar atat de bine ca te-ai plictisit de el? Dupa care criterii si exigentele cui, a ramane pe pamant este o condamnare la plictiseala?Oare chiar nu mai putem creea nimic pe pamant sau de pe pamant??

    RăspundețiȘtergere
  5. Intrebarile tale imi aduc aminte un alt vis pe care l-am avut in urma cu mai multi ani, anterior visului de mai sus.
    Se facea ca eram intr-un oras asezat pe malul unei mari (ocean), si am simtit cum ca urmeaza sa inceapa un razboi. Eram in mijlocul orasului, marea (oceanul) fiind in stanga mea. In fata au inceput sa zboare rachete, gloante, bombe, etc, iar pe fundalul acestora era diavolul :)) Am ramas pe loc si nu am fugit, cu gandul sa ma uit in ochii lui. Am incercat, si iar am incercat dar nu puteam sa-i vad ochii, era imposibil. Grozavia de explozii, etc, cu diavolul care venea o data cu ele crestea, asa ca m-am aruncat in apa sa ma salvez. Am inotat ce am inotat, pana am ajuns la un alt oras, asezat pe partea dreapta in directia mea de inaintare. Privit de pe apa orasul se vedea alb aproape tot, de o frumusete care ma incanta, si de o liniste care ma atragea. Am inotat pana in portul orasului (un port mic, cochet), si am inceput sa urc scarile care duceau din port in oras. La capatul scarilor am intalnit si primii oameni. Oameni frumosi, imbracati frumos in alb. In momentul in care am privit pentru prima oara pe unul dintre acei oameni in ochi, am vazut ca ochii lor erau negri (ceea ce nu ar fi fost vre-o problema) dar aveau cautatura inselatoare. Vedeam in ochii lor ca se prefaceau, si ca toata frumuseatea orasului lor era un paravan, si ca altceva se petrecea de fapt acolo. Mi s-a facut frica (de diavol nu mi-a fost frica - eram curios daca il pot privi in ochi-, dar aici da, mi-a fost tare frica), am lasat ochii in jos ca sa nu vada ca nu am aceeasi privire ca a lor, si am inceput sa ma retrag spre port. Am ajuns in port fara incidente, am sarit in apa, am inceput sa inot ca sa ma departez de acel loc si m-am trezit.

    Si acum referitor strict la intrebarile tale: cand eram mic prima oara am vrut sa ma fac cosmonaut. Apoi cand am mai crescut, si a inceput sa-mi para imposibila chestia cu cosmonautul, am vrut sa ma fac inventator. Apoi cand a inceput sa-mi para imposibila chestia cu inventatorul nu am mai vrut sa ma fac ceva anume. Cosmonautul e ceva doar pentru mine, inventatorul e ceva pentru mine impreuna cu ceilalti oameni.

    Undeva, mai pe la inceputul blogului, ai scris despre fetita care ti-a spus ca unii oameni sunt de fapt preoameni. Una dinte primele mele amintiri este urmatoarea: ma jucam in groapa facuta pentru fundatia unui bloc, iar unii dinte copii au urcat pe buza gropii si au inceput sa arunce cu pamant in mine. Eu nu m-am ferit si nu stiu cum s-a intamplat ca a venit mama si m-a luat acasa, certandu-ma de ce stateam in loc sa fug. Stateam pe loc fiind foarte mirat si incercand sa inteleg: ce este asa amuzant sa arunci cu pamant in altcineva ? Nici acum nu am inteles, dar nici nu mai incerc, pentru ca am ajuns la concluzia ca fiecare intelege ce si cum poate/ vrea :))

    Poate nu vroiam sa plec neaparat de pe pamant, cat vroiam sa plec din lume. Si poate nu m-am plictisit de pamant, cat de lume. Ia uitat-te in jurul tau pe strada, cati plictisiti vezi ? E plin (chiar sunt unii care au cautatura celor din vis), iar dupa criteriile si exigentele lor a ramane pe pamant e o condamnare la plictiseala. Stii, acolo unde am locuit pana in urma cu cateva luni, ma intalneam pe scara cu vecinii (varste intre 20 si 35 ani lumesti), si ii intebam ce mai faci/ faceti ? Stii care era cel mai tare raspuns, ultimul racnet al jargonului ? "Nimic, plictiseala."

    Cat despre a creea pe sau de pe pamant ... mai putem ca doar de aia sunt aici

    GyL

    RăspundețiȘtergere
  6. ... mai putem ca doar de aia suntem aici

    GyL

    RăspundețiȘtergere
  7. Am o perceptie complet ciudata vis a vis de creatie. Creatia omului pe pamant acum incepe; In etapele "genezei" suntem in ziua a 6-a. Stiinta explorarii a confirmat frumusetea, eleganta si simplitatea(care ne implica, nu explica),a universului; tot ce este, este expresia inteligentei, a stiintei armoniei si ordinii de nezdruncinat a pozitiilor in totalitatea atotcuprinzatoare a imensitatii. Constiinta acestei inteligente si stiinte atotcuprinzatoare, numite univers, suntem noi, iar din acesta constiinta se naste omul, ultima creatie, reflexia intregii creatii. Am recunoscut universul asa cum el este creat, recunoastem locul si semnificatia locului ocupat de noi in existenta si in ordinea existentei universale. Acum ne ocupam lcoul in armonia intregului, iar in acest loc se naste omul ca si copilul in burta mamei in locul potrivit. Daca locul nu este potrivit germenele se avorteaza, la fel locul nepotrivit in care ne aflam in existenta constiintei universale, genera rebuturi . Locul s-au pozitia in intreg determina functiunea armonica in intreg si organul creat de functiea armonica.fiecare in locul sau este in ordine functia sa. "Locul" in ordine nu este facut de concepte si speculatii despre loc. Recunoasterea lui este primul pas in explorarea si exprimarea sa. Nimeni nu poate ocupa locul altuia; acesta incercare se denumeste manipulare.Nu mai cel al locului il poate ocupa si asta se numeste dreptate.

    RăspundețiȘtergere
  8. Locul nostru in univers este Pamantul, locul Pamantului in sistemul solar, al soarelui in galaxie si al galaxiei in Univers. In afara acestui 'loc' existenta noastra asa cum suntem nu este posibila(incredibila precizie si perfectiune a creatiei si raritatii (unicitatii) in creatie.Locul acesta este si locul din care putem percepe explora si cunoaste totalitatea creatiei, nu numai locul propice existentei ci si al explorarii si constientizarii ei.
    Asemanator in constiinta universului avem propriul loc, in care existenta si cunoasterea este posibila si dinamica in transformari, echilibrul dinamic armonic.In acest loc suntem ca unicitati (raritati) functionale si organice(perfecta organizare, omogenitate si coeziune, numita sanatate).Dorinta se naste din incercarea fara izbanda de a ocupa locul altuia in existenta si functiunea sa, implicit in a schimba locul cuiva in univers. Viata terestra biologica nu poate dispare decat daca ar fi posibila mutarea galaxiei in univers, a soarelui in galaxie si a pamantului in sistemul solar.Nu numai ca nu este posibil ci ar bulversa si face sa dispara inclusiv pe cel care incearca sa faca asa ceva. Mai mult chiar prsupunand ca ar fi posibil dupa acesta distrugere fiecare functie universala isi va ocupa locul sau armonic de drept, iar acest fapt va duce la pozitionarea exacta, trecisa si perfecta a tuturor existentelor universale a carui rezultat este aparitia vietii biologice, sau refacerea ei, la refacerea constiintei universale a auniversului, omul. cand omul este refacut complet, Dumnezeu Universul se odihneste, adica intra in starea de meditatie si perfecta sanatate si aceasta stare este refacerea ordinii si armoniei esenta, sursa tuturor existentelor. Lucrul este terminat si odihna este bine si de drept meritata. Acesta nu inseamna ca s-a terminat creatia, insemna ca se manifesta pe un nou nivel de ordine, care astazi pana nu ne ocupam locul in ordinea si constiinta universului, nici macar nu il putem imagina sau banui, intui cumva.Intuitia lui este simultana cu perceptia existentei sale exprimate. Toate la "timpul si locul" lor.

    RăspundețiȘtergere
  9. :) multumesc :)

    :) GyL :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Vio, ai atata dreptate incat te-as transforma in motto, te rog sa imi dai si mie lentile prin care prin care privesti sa-mi privesc si eu norocul:)
    Am citit undeva ca luna ianuarie e o luna ciudata ca se cheama asa de la un anume zeu Ianus care avea doua fete, una noua, una veche….ca in acest timp ne urmareste mai intens trecutul cu ce a fost mai greu, insa tot acum sunt aruncate semintele faptelor si intaplatile care ne vor insoti in viitor.

    Asa o fi?

    RăspundețiȘtergere
  11. Draga prietene,dreptatea nu este a mea, este a evidentei celor ce sunt."Lentilele" prin care privesc sunt locul din care privesc. Este pe de alta parte evident ca fiecare poate privi din locul sau; sau din foarte multe unghiuri cand nu-si gaseste sau recunoaste locul sau. Aceasta din urma situatie face ca ceea ce privim sa fie divers si contradictotiu, sa creeze confuzie si incertitudine sau indoiala in noi insine.Este evident ca omul a descris si scris toate povestile tuturor existentelor privite ca separate, sau dintr-un punct de vedere personal. Tot asa oamul, adica tu insuti, a stabilit si dat semnificatia unei treceri dintr-un an in altul, ca moment de bilant. Din acesta semnificatie se nasc evident elementele de care vorbeai; ale a ceea ce a fost si a ceea ce va veni.Este pragmatic sa intelegem ca cele ce au fost vin la noi ca amintiri violatoare sau nu, pentru ca noi sa decidem, sa le comunicam decizia noastra ca mai dorim sau nu sa ramana si sa se manifeste si in anul care vine. Noi ne speriem de neplacerile trecute, refuzam sa le privim sau acordam atentie si astfel le lasam fara raspuns"da sau nu". Tacerea este un raspuns cu semnificatia de complacere de nehotarare. Cand noi nu decidem ele decid in locul nostru ca da. In acelasi timp cele noi ce vor sa vina nu pot veni daca locul lor este ocupat de cele vechi prin indecizia noastra in propria viata. Vechiul nu trebuie reprimat sau respins ci putem simplu sa-i raspundem politicos si prietenos prin "nu, multumesc" ,iar le nu se vor supara asa cum un prieten nu se supara daca ii este refuzat politicos ajutorul sau dupa credintele sale. Nu iuta acest "amanunt urias": nimeni nu te poate ajuta dupa cum crezi tu ca ai nevoie sa fii ajutat ci toti te ajuta dupa cum cred ei ca inseamna a ajuta. De aceea sunt atatea dezamagiri in relatii; pentru ca fiecare asteapta de la celalat ceea ce el crede; pe cand celalalt ii da intotdeauna dupa cum crede el. La fel si inceputul de an este important prin prizma clarificarii credintelor proprii si ale celor din jurul nostru. Aceste credinte nu este obligatoriu sa fie acceptate sau respinse din moment ce nu sunt adevarul, ci doar o interpretare de regula meschina si autopromovatoarea a persoanei si nu adevarul. . Ce ne insoteste maine este ce azi hotam sa ne insoteasca sau ce astazi suparam si ne urmareste sa se razbune maine. Din intelegerea acestei evidente de zi cu zi, cand vrei sa alegi fata cea noua , mai inainte te desparti prieteneste si politicos de cea veche. NImeni nu poate sa se desparta de trecutul sau prin acuzarea lui sau prin condamnarea sa. Multumesc fetei celei vechi pentru ca prin suferintele crate sau reflectate mie, am invatat sa respect si apreciez la fel de tare necazul si succesul. Ma pun in genunchi in fata ei si ii recunosc ca cel care a gresit sunt eu din ignorarea functiunii sale reale, aceea ce maestru al meu, de invatator si mama. II multumesc pentru tot ce am invatat si suferit pentru ca durerea si suferinta m-a a dus aici in locul de unde inteleg si decid in viata si existenta proprie. Fata cea veche recunoscuta ca maestru si mama (cea mai buna mama este lumea), ma va felicita pentru intelegere si reusita , apoi ma va preda celei noi: eu tot ce am putut, l-am invatat; acum este randul tau sa-l inveti delicatetea, dragostea si armonia in libertate. Una ne invata ce sa nu facem, cealalta ne invata cum sa ne comportam ca sa nu mai jignim sau sa nu mai facem geloase lucrurile si fiintele din jurul nostru. Curaj in recunoastere si explorarea capacitatii tale de a fi armonios in armonie!

    RăspundețiȘtergere
  12. Te salut dintre armonii, explicatia ta admit ca mi-a stricat linistea, in sensul cel mai fericit posibil, bineinteles. "nu, multumesc"-ul pentru trecut m-a inspirat : trecutul nu conteaza decat la nivel poetic, doar faptele de azi sunt singurele de prêt. Prezentul meu este tot ce am mai de prêt pamant:)Sunt un om viu si nimic din ceea ce tine de arderea vietii nu imi este strain. Vreau sa ma mistui in flacara existentei traite adanc intelese. (dar… vreau sa uit gustul salciu care imi insiropeaza fiece vorba, daca pretul fericirii mele ar fi tacerea eterna, as amuti zambind)

    Iubesc deci exist, am o singura viata iar atunci cand nu iubesc, o mie de morti. :)

    RăspundețiȘtergere
  13. Prieten drag,
    Este ceea ce esti, dar sa nu uiti ca ceea ce este adevarat nu are pret, nu se obtine. Fericirea este o stare a constiintei, naturala; Fericirea care cauta fericirea va gasi doar nefericire. Acea "stare" (pe care cuvantul fericire si continutul de interpretari, semnificatii si repere senzoriale are, ne impiedica sa o traim), nu este un premiu obtinut in urma succesului repurtat in razboiul cu nefericirea (autoflagelarea), este cauza si nu este efect, nu are un pret, este un dar pe care-l faci traind-o. Ceea ce nu are pret este ceea ce esti si daruiesti, este nepretuit. Suntem hipnotizati sa credem ca totul are un pret, dar te rog sa-mi spui cat ai platit tu ca sa te fii in lumea asta mizerabil de minunata? Credem ca daca nu platim nu ne apartine, ne indatoram; ceea ce cautam noi nu are pret , nu se obtine; nici macar platind pe Dumnezeu; Incetand cautarea si exprimand ceea ce cautam avem un alt orizont, un alt comportament, alti prieteni si alte circumstante. Atasamentul de cunoascut ne face sa nu-l percepem, sa nu ii dam atentie si energie si sa-l intelegem asa cum este el: o modelare a perceptiei generata de nevoi. Fara intelegerea nevoii(dorintei,credintei in lipsa, insuficientei si obsesiei mai multului) si a efortului de a ne demonstra noua insine si celorlalti ca suntem fericirea si puterea si viata,etc, nu reusim sa deschidem inchisoarea propriilor atasamente generate de falsa semnificatie(identitate, credinta) pe care ne-o dam singuri, umbra trecutului durerii si nefericirii, amintirile. Cea mai dureroasa amintire este amintirea trairii iubirii-libertate-inteligenta.

    RăspundețiȘtergere
  14. Cel mic si chel7 ianuarie 2011, 09:56

    Neata! Trebuie sa iau toate textele din urma, sa ajung la fetita care vorbeste despre preoameni. Multumesc foarte mult pentru ca mi-ati dat de lucru, domnilor! De acum, sigur nu ma voi mai plictisi, presupunand prin absurd ca pana acum n-as fi avut ce face!!! :)

    RăspundețiȘtergere
  15. salut cu bucurie pe cel mic si chel si intelept.

    RăspundețiȘtergere