"ceea ce avem"- pregatirea explorarii

Ati hotarat, sa exploram impreuna “ceea ce avem”. Pentru explorarea noastra este necesar, {intr-o abordare rationala (stiintifica)}, sa creem instrumentarul si reperele ei.
Teritoriul explorarii este imens, ca atare sa-l delimitam in sectoare pe care sa le exploram in amanuntime cu atentie , inaintand pas cu pas fara nebunia aventurierului lacom, pripit. Din experienta explorarilor anterioare ale intregii omeniri, pentru a evita paradoxul premeditarii rezultatului, { (gasim ceea ce am premeditat ca vom gasi), ceea ce conduce la implementarea cunoasterii trecute in teritoriul explorat, iar natura, continutul si caracteristicile domeniului explorat ne raman necunoscute, (dar traim cu “impresia” ca il cunoastem), iar acest paradox este cunoscut ca “manipulare la nesfarsit a aceeasi cunoasteri”, pana la epuizarea ei}, este bine sa stabilim atitudinea proprie, in si fata de, explorare. Este o evidenta de necontestat care se releva acum: importanta pe care o are, in orice demers al nostru, in orice domeniu al existentei noastre, modul in care abordam noi insine demersul, domeniul. Iata de ce va propun ca abordarea explorarii noastre sa o privim prin prisma unor aspecte mai putin folosite constient si care nu fac parte din rutina zilnica a reactiei-actiune a personalitatii, privita ca program.
                Sa ne aplecam acum atentia neselectiva, asupra unui domeniu al existentei cotidiene, mai putin explorat, anume, al viziunii noastre asupra lumii si al rolului individualitatii in acesta viziune. Numai prin aceasta “aplecare”, descoperim un fapt surprinzator si anume acela, ca ceea ce nunim noi “ceea ce avem” nu este altceva decat o expresie, un rezultat, al acestei viziuni. Aceasta strafulgerare este un act de perceptie.
            Prin oglindire reciproca, a ceea ce numim “ceea ce avem”, in ceea ce identificam ca “viziune a noastra asupra lumii”, putem avea o perceptie de tip nou, aceea a relatiei; in cazul nostrum, a relatiei intrinseci dintre aceste domenii ale cunoasterii, specificate mai sus. Relatia este “tonul care face muzica”, in cazul nostrum, “tonul” este viziunea, relatia noastra cu lumea, in timp ce “muzica” este “ceea ce avem”.
           Sa exploram si celalat aspect existential, acela al rolului individualitatii in viziunea noastra despre lume si al relatiei acesteia cu viziunea. Individualitatea este un concept ce implica diferenta. Astfel este abordata ca parte, iar aceasta abordare conduce in mod necesar la tratarea “individualitatii” ca instrument al viziunii noastre. Relatia intrumentului cu proprietarul sau, in cazul nostrum, viziunea proprie asupra lumii careia ii apartinem, este folosirea.
          Utilizand acelasi procedeu al oglindirii reciproce a unei evidente (perceptia individului de a fi folosit, exploatat, consumat), intr-un element abstract (viziunea despre lume si rolul individului in aceasta viziune), se releva clar faptul ca prin propria viziune ne alocam un rol si o relatie care nu ne convine, fara a fi obligati sau constransi de altcineva – in afara propriilor justificari - sa o facem.
Asemenea, percepem faptul ca aceasta relatie/rol, este statica, fixa, neschimbatoare. Fara a premedita in vreun fel asta, am ajuns la concluzia deloc imbucuratoare ca ceea ce este fix, neschimbator numim “obiect” (sau obiect energetic=vraja.), iar obiectul este “mort”. Partea pozitiva in aceasta concluzie este aceea ca, ne eliberam de tema de cuvantul “mort”, din momentul in care evidenta ne releva faptul ca nu este nimic altceva decat manifestarea unei abordari a noastre pentru noi insine; (ca atare depinde de atitudinea si abordarea noastra si nu noi depindem de manifestare; cu alte cuvinte de “moarte”; adica maortea nu este o cauza si obligatie ci effect al propriilor atitudini ale noastre fata de noi insine, pe care noi insine le putem schimba din moment ce evidenta faptului ne arata ca nu depinde de nimeni si nimic altceva decat de noi, fiecare in parte)
         Iata de ce va propun,ca domeniul pe care-l exploram, domeniul “a ceea ce avem”, care ne sustine, sa-l exploram intr-o atitudine mai putin obisnuita si anume, aceea in care acest domeniu este privit ca facand parte dintr-o totalitate curgatoare in armonie cu miscarea sa neintrerupta. Acesta atitudine este complet diferita de abordarea “ca parte separata” care conduce in mod necesar la consecita blocarii demersului nostru pe drumul infundat al unei relatii moarte, a rutinei cunoascute deja.
         Acesta abordare a plenitudinii, ca totalitate a existentei in care “ceea ce avem” este o cugere in armonie cu totalitatea si nu o mai privim ca separata, ca distincta, fata de plenitudinea si frumusetea existentei, conduce in mod necesar la evitarea paradoxului premeditarii din moment ce nu am mai privit-o asa niciodata pana acum.