15 aprilie 2010

povestea unui animalut - a sasea scoala

Se numea “metafizica”. Exista o specie de dresori, de care scapasem pana atunci, de care imi era frica de moarte, de cand eram un animalut nestiutor, si la a caror scoala, oricat se straduisera bunicii, nu reusisera nici morti sa ma duca: preotii. In acele timpuri, nu era obligatorie aceasta scoala, era...

doar “benevola” si chiar facea impresie proasta daca mergeai. Era doar pentru cei speriati de moarte. Animalutului care eram, ii era frica de preoti, nu de moarte.. Acesta a fost norocul meu, noroc ce nu a durat prea mult. Am intalnit un preot in civil, sub acoperire. Tot ce facea si mai ales ce spunea era fermecator. In primii 7 ani, in acesta scola, am trait la propriu raiul pe pamant. Aflaseram cu totii, un amanunt foarte important: suntem liberi si depindem doar de propriile fapte, ca nu are nici o importanta ce am fost, cum ne cheama, etc. Indemnul de baza era: “las-o asa, mergi mai departe!” Cu alte cuvinte, nu pierde vremea cu “reparatiile”, exprima-te, acum, din libertate, traieste plenar in clipa de fata, exprima-te in cea mai buna varianta a ta, cu si din dragoste. Salutul era “Pace si Iubire”, de cele mai multe ori nerostit ci exprimat in limbajul corpului, al faptelor. Studentii se autointitulasera “raspandaci de dragoste”, iar obiectul de studiu era autodresura: autocorectie, autovindecare, autoresponsabilezare, in toate relatiile noastre (templele). Eram continuu in templul vietii, in respect neconditionat a tot ceea ce este, iar exprimarea noastra era “pentru” (din libertate), nu descripiva, analitica, sau profetica. Exploram piedicile din calea noastra si astfel descopeream alternative armonice la toate obisnuintele plictiselilor de tot felul. Natura ne raspundea, ne oglindea faptele, ploaia ne ocolea cand eram linistiti si ne spala cand veneam incarcati cu griji si mofturi. Frigul ne intarea, caldura ne incuraja. Nu am talent descriptiv si este pentru prima data cand regret asta; de fapt “raiul” nu poate fi descris, mai ales cand nu este o poveste, ci un fapt normal, nespectaculos, firesc. “Raspandacii” faceau “minuni”: alimente naturale, vindecari naturale, conferinte si cursuri pentru viata si firescul ei (atunci cand se da la o parte orgoliul si nevoia personala). Creierul reinviase, se “autoregenerase”. Dar, cum binele nu ramane niciodata nepedepsit, a aparut dupa 7 ani o “lista cu locuri”, care ar fi oglindit o “pozitie” (ierarhie) in sinceritatea demersului, un fel de barometru. A fost inceputul sfarsitului pentru mine. Era ceva foarte cunoscut, apartinea trecutului, nu mersului inainte, “las-o asa mergi mai departe”, disparu-se. In schimb aparuse rechizitoriul, “tapul ispasitor”, judecatorul, rasplata neimplicatului,etc. (vezi Legile lui Murphy) Ceea ce lipsea intotdeauna, era avocatul apararii. Mereu present, era judecatorul care era si procuror in acelasi timp, iar avocatul nu indraznea sa-si faca aparitia. Raspandacii se transformasera in aplaudaci cu capetele plecate. Mi-am spus: “probe de examen”, incercari pentru evolutia personala, etc. Am cautat o mie de intelesuri ascunse, de lectii subtile ale acestei manipulari, etc. In final, pentru ca devenise obisnuinta scenariul respectiv, m-am dat batut, am renuntat la intelegerea a ceea ce se intampla si am plecat de buna voie asa cum mersesem acolo. Daca lucrurile puteau merge bine si nu s-a intamplat asa, pana la urma, este mai bine ca nu s-au intamplat asa. Renuntasem complet la tot, inclusiv la beneficiul apartenentei la o asemenea inalta sansa si scoala elitista. In momentul acelei decizii, s-a intamplat ceva, ceva care facea ca cele mai inalte aspiratii, vise magnifice si fapte marete, sa-mi apara ca simple umbre si dezordini: Eu-l a incetat sa mai existe, nu mai avea existenta. Ce inseamna asta nu se poate descrie, in schimb, vestea buna este ca, se poate trai acel simtamant al imensitatii. Trecutul, “rai” si “iad” (facute de eu), erau bune, ma impinsesera “acolo”, murisem de buna voie. Multumesc intregului trecut, multumesc nefericirii, suferintei, confuziei, autoamagirilor si dezamagirilor de tot felul, adica existentei mele penibile, acestui vaccin al penibilitatii. ( …lasati penicilina, luati penibilitatea, ar putea suna o reclama foarte pragmatica)
Credeti ca am scapat? De abia acum incepe calvarul, nici morti nu ne lasam in pace!
” Daca ai un ciocan, toate cele din jur ti se par cuie, iar cand oamenii sunt liberi sa faca ce vor, din obicei se imita unul pe altul.” ( Bula). Indiferent ce drum ai ales, intotdeauna este impotriva curentului.
Si uite asa, desi aceasta povestioara pare la final, povestea este fara sfarsit…

10 comentarii:

  1. Fara legatura cu "Povestea animalutului" (a carei continuare am asteptat-o).
    Abia aseara am vazut Zeitgeist I si, desi logica ( aceea din capul meu ) ma indeamna sa cred ca au dreptate, am incercat sa nu " pun botul " din prima.
    Vreau sa va spun insa ca ceea ce se intampla azi cu invatamantul romanesc respecta intocmai scenariul pe care il scoate la iveala documentarul. Va vine sa credeti ca la un grup scolar jumatate din elevii claselor a IX-a nu stiu tabla inmultirii? Si, din cate stiu de la colegii mei, nu este deloc un caz izolat. Incepem sa scoatem din scoli absolventii de care au nevoie, prosti usor de manipulat, creiere spalate. Ce-i de facut?

    RăspundețiȘtergere
  2. Este foarte greu sa ne dam seama ca, in spatele tuturor mizeriilor, sta o intentie dusmanoasa, a urii, sub forma obsesiei controlului puterii reale, adica a controlarii oamenilor. Filmul la care te referi, desconspira "modalitatea", adica scenariul care sta in spatele "intamplarilor". Aceasta modalitate nu este altceva decat "credinta" oamenilor in lipsuri si slabiciune, si tocmai acesta face posibila manipularea. Cineva spunea: "cei putini sunt visele celor multi". Adica, ne creem, visand la putere si bogatie, proprii tirani. Am creat o lume, dupa chipul si asemenea noua. Tiranul din noi insine. Cu drag, rodia

    RăspundețiȘtergere
  3. Comentand cu baietelul meu ( Mihai, are 11 ani ) si incercand sa-i explic ce nu intelegea din film, a ajuns el la concluzia ca ar fi fost mai bine sa ne aliem cu rusii. Nu stiu daca explicatiile mele, nu tocmai inspirate, l-au indreptat spre aceasta concluzie, dar ideea lui m-a facut sa cred ca acea epoca comunista atat de blamata a fost, poate, norocul nostru. Atunci, pe langa toate relele, cred ca eram mai buni pentru ca aveam mai putine motive sa ne invidiem si sa ne uram unii pe altii. Probabil si atunci functiona " smecheria " cu dusmanul care face grupul sa fie unit, dusmanul era unul real ( sistemul comunist ), iar noi eram mai... oameni.

    RăspundețiȘtergere
  4. "Daca ai un ciocan, toate cele din jur ti se par cuie."
    cat de adevarat..

    RăspundețiȘtergere
  5. Si apropo de ce spune Mari, nici un sistem nu-i mai bun decat altul. Ce este adevarat e ca atunci (in perioada comunismului) lipsurile materiale te faceau mai atent la valorile autentice.
    Poezia, proza, muzica patrundeau mai adanc si rascoleau mai usor. De ce? Nu stiu.
    Probabil ca exista tendinta cand ai bunastare materiala sa devii mai lenes.
    Daca am intervenit inoportun .. mea culpa.

    RăspundețiȘtergere
  6. Intrebare pentru cele doua zane, Pink si Mari.
    Cum ar fi o femeie, fara simtamantul vinovatiei? Care ar fi comportamentul si exprimarea sa?
    In alta ordine de idei, dintr-o alta perspectiva, este posibil oare, sa identificam structura vinovatiei si neincrederii, ca pe o inchisoare a perceptiei si exprimarii, in care ne miscam ca niste lei in cusca?
    Consider ca modalitatea timpului este o credinta, care determina un comportment. Comportamentul repetitiv generalizat, care creeaza asteptare si impresia timpului (a unei succesiuni de evenimente aparent diferite, dar care se nasc din aceeasi sursa ori simtamant al fiecaruia, referitor la el insusi). Exemplu: cand ma simt vinovat, nu am incredere in nimeni dar am, in schimb, miliarde de motive diferite, ale aceleiasi vinovatii.
    Zanele sunt fiinte care, in perceptia mea, nu au sentimentul vinovatiei. Din acest simplu motiv, nu au un comportament al autoreprimarii si justificarii, nici al apararii (acumularii de "scuturi" intelectuale sau emotionale) sau al atacului (barfe, critici, judecati de bine sau rau). A percepe, fara a analiza ce percepem, este o alta modalitate a timpului, sau altfel spus, o alta sursa a exprimarii decat vinovatia sau neincrederea.Dovda faptului ca se poate schimba modalitatea timpului sunt chiar interventiile dumneavoastra, pentru care va multumim!

    RăspundețiȘtergere
  7. In momentul in care exprimam ceea ce este si suntem constienti ca este descrierea unor situatii nascute dintr-o minciuna, este inceputul intelepciunii.

    RăspundețiȘtergere
  8. Vinovatia este viziunea unei greseli ireparabile si asta dupa ce am aruncat cheia recunoasterii.
    Neincrederea este limitarea in spatiul egoului a daruirii de sine.

    RăspundețiȘtergere
  9. Toate greselile sunt ireparabile,incercarea de a le repara este risipire.Incetarea greselii este solutia.

    RăspundețiȘtergere
  10. Stimate Zane
    Comun-ism, capital-ism si cel mai periculos ism dintre toate ismele; spiritual-ism; Ex-vip-urile trecutului care ni se "intampla" si ce comico-tragic este ca nu intelegem ca ni se intampla chiar noua. Este fascinant sa vezi Inocentza punand-si intrebari, fara sa se lase pacalita de raspunsuri. Multumesc pentru aceasta fascinatie pe care o oferiti

    RăspundețiȘtergere