Sau zaharelul si biciul dresorului
Evidenta constrangerii unei fiinte ca sa se supuna poruncilor alteia, ne este evidenta cand ne referim la procesul dresurii animalelor de circ. Mergem la circ sa vedem ce pot executa animalele dresate; suntem iubitori de animale, insa ignoram suferintele captivitatii si durerile dresurii ca sa ne distram, sau sa pierdem timpul. In stiinta dresurii sau supunerii este folosita pedeapsa si rasplata, zaharelul si biciul. Deasemenea este clar ca mai intai este pedeapsa , bataia crunta care inspaimanta si supune animalul si apoi zaharelul.
Conducatorii de turme cunosc deasemenea ca acestea nu se supun , chiar daca este spre binele lor, decat cand pedeapsa este rapida iar rasplata cat mai tarzie- asteptarea rasplatii inlocuieste continuitatea pedepsei care poate obosi coducatorul necesitand efort din aprtea lui. Amintirea pedepsei este stimulentul supunerii pana cand supunerea devine automatism, obisnuinta Rutina sterge din memorie drumul cum s-a ajuns la ea, asa cum prin repetarea unui cuvant ii pierdem semnificatia, nu mai stim ce inseamna desi il folosim curent este un 'cuvant de lemn". Daca cineva ne intreaba ce inseamna cuvantul respectiv, ne este greu sa-i exprimam semnificatia sau inventam una Avem obisnuinta sa stergem din memorie amintirile durerii sau evenimentele neplacute, pierderile.
Amintirile au asociate pin experienta lor atributul de "violatoare"; provoaca perturbarea atentiei in circumstantele perceptiei, reactii emotionale neportivite sau exagerate in relatiile din prezenta noastra, etc. Cea mai intensa durere produce amintirea iubirii, senzatia pierderii si incapacitatii de a iubi si a fi iubit, suspiciunea unui interes ascuns in spatele oricaror afirmatii legate de iubire, teama si refuzul de a mai ne deschide fata de semeni-
Amintirea este o senzatie, si releva orientarea gandirii spre inapoi/trecut si reflectarea lui. Capteaza atentia de la evenimentele prezente , sau viitoare reflecatate de simtaminte si sentimente. Simtim ceva dar amintirea ne face sa refuzam exprimarea simtamintelor, ne evoca permanent inselaciunea si suferinta pierderii sentimentelor imparatsite, vulnerabilitatea . Am indraznit sa iubim si suntem imediat pedepsiti iar tradarea repetata a iubirii ne conduce la rasplata castigului generat de lipsa de scrupule si sentimente, "zaharelul amagirii": Ne spunem "de cat deloc (golul pe care-l lasa durerii parasirea iubirii) e bine si asa (posedarea de lucruri care inlocuieste imposibilitatea posedarii iubirii)"
Exista si dresaj de buna voie, amintirile pedepselor cunoscute prin rezonanta sau simpatie si empatic ne determina sa ne supunem si sa asteptam zaharelul fara a mai incasa pedeapsa. Ne injugam de buna voie si nesiliti ori de teama pedepselor ori de promisiunile placerilor si comoditatilor care pot fi cumparate cu firimiturile de zaharuri de la masa zeilor/ dresori sau proprietarilor vremurilor.si a vremii. Ne putem intreba cine sunt acestia; insa sunt bine ascunsi, desi sunt in constiinta noastra- cu cat esti mai aproape de cineva cu atat ii este mai greu sa te perceapa pana nu te mai percepe deloc. In acelasi timp reprezentarea si reprezentantii lor sociali sunt la vedere totusi.
Cei multi asteapta cel mai ravnit zaharel: mantuirea, starea de gratie, raiul. Insa paradoxul este ca aceste zahareluri se gasec dupa moarte ceea ce implica pe cale de consecinta existenta ca pedeapsa. Ca sa fii pedepsit trebuie sa fi gresit cu ceva , insa aceasta greseala ai comis-o inainte sa te nasti din moment ce a veni in existenta- in logica respectiva- inseamna a veni sa-ti incasezi pedeapsa . Locul pedepsirii de pacate -existenta- este generic denumit "iad". Insa cu iadul esti amenintat tot dupa moarte daca ratezi zaharelul raiului . Ce sa intelg din toate aceste povesti? Ca daca am gresit fara sa stiu inainte sa ma nasc ,suport pedepsele in existenta si daca nu le spuport sau le refuz tot in iad ma duc, adica ma intorc in locul pedepsirilor sau existenta? Ce este povestea asta, povestea reaincarnarilor in " iad" ?!? Dupa cum percep comportamentul semenilor si pe al meu, nici unul nu dorim raiul sau zaharelul de dupa si ne straduim in relatiile dintre noi sa nu ratam iadul sau locul pedepsirii sau existenta asa cum este vazuta pe cale logica in povestiele astea- "ce-i in mana, nu-i minciuna". Unii au ajuns sa se obisnuiasca cu pedepsele in asa masura ca au ajuns placeri extreme- sa le ei iadul ar fi pierderea raiului in care l-au transformat, raiul autoflagerarilor psihologice, autoitoxicarilor chimice, etc. si probabil ca de aceea se tem de moarte !!?.
In povestea asta, inca nu am gasit ceva ratiune si-mi imaginez ratiunea ei. Sa vedem ce am gresit inainte de a ne naste ca dupa sa fim crescuti pentru a deveni capabili sa suportam cat mai mult pedepsirile, ingrasati cu greseli ca porcul pentru taiere. Oricat as cauta sau explora, nu gasec decat vorbe, vorbele care invinuiesc, vorbe care cer pedepse, vorbe care justifica pedepsirea si exclud iertarea cuiva, vorbe care invoca plata care nu mai vine, mereu nesatisfacute de plata care este cer palati mai mari: pedepse mai grele, amenzi mai mari, salarii mai mari, etc.
Insa in povestile respective gasesc cateva explicatii referitoare la greselile denumite pacate . Se afirma ca daca gresesti impotriva fiului sau tatalui ti se iarta greseala, dar daca gresesti impotriva Cuiva, denumit 'sfant duh" nu ti se iarta nici in cer nici pe pamant sau cu alte cuvinte, nici dupa moarte cand te duci in cer, nici in existenta cand esti pe pamant. Nu reusesc sa inteleg cine sau ce este acel ceva atat de periculos si neiertator fata de greseala mea, nu de alta, dar sa evit contactul sau sa fiu atent in prezenta sa, sa stau crispat de responsabilitate si sa nu scot vreun sunet sau sa emit vreo radiatie fata de, caci nu stiu daca nu este greseala. Daca am gresit deja si evident ca am gresit fata de ,..., (nici numele nu indraznesc a spune), iertare este inutil sa cer ca nu poate ierte - insa macar sa inteleg ceva acum ca sa evit pe viitor in prezentul meu. Tiranul care nu iarta pare a fi sursa a tot ce e denumit existenta sau locul pedepsirii pentru greseli impotriva "Sf. Duh" conform idicatiilor pretioase din povestea raiului si iadului. Ceea ce ma debusoleaza este denumirea, caci dupa semnificatia comuna "duh" se referea la lampa lui Aladin, un fel de forte /fantomatice care ascultau porunci doar in stare de captivitate in lampa- eliberat de lampa erau in afara controlului, fara stapan. insa tot fantome, nu oameni. Parca seamana duhurile fara stapan cu vorbele pe care le gaseam cautand sursa greselii de dinainte de nastere, vorbe fara stapan, ganduri fara stapan. Cand gamdesc/vorbesc si cand sunt gandit/vorbit de aceste fara stapan ganduri/vorbe??!!?
Daca aveti vreo idee care sa lamuresca povestea raiului si iadului pentru a folosi pragmatic far-intelesul meu, va rog sa-mi impartasiti, dar sa fie idei/ganduri/vorbe cu stapan va rog. Cee ce este de mare mirare pentru mine, este ignorarea lipsei de ratiune din aceste povesti, lipsei de meditatie pe tema lor a unei foarte mari parti a populatiei planetare. Nici justitia vulgara nu te pedepseste fara sa-ti spuna de ce chiar daca este drept sau nu.Cum ar putea divina justitie sa te pedepseasca astfel pentru ceva ce ai gresit inainte de a te naste,inain te de fi constient de faptele tale- trebue sa fie o mare minciuna aici, o instrumentare de tip dresaj. A cui si de ce din moment ce nimeni nu castiga ca in jocul x si zero? Sau oare castiga cineva , un necunoscut personaj? Daca acela exista, este un parazit sau un nebun care a murit de mult ca in poezia "La steaua ' de Eminescu ..."...azi o vedem, dar nu e !"
"Intunericul" gandit de el, azi il vedem,dar nu e.
Evidenta constrangerii unei fiinte ca sa se supuna poruncilor alteia, ne este evidenta cand ne referim la procesul dresurii animalelor de circ. Mergem la circ sa vedem ce pot executa animalele dresate; suntem iubitori de animale, insa ignoram suferintele captivitatii si durerile dresurii ca sa ne distram, sau sa pierdem timpul. In stiinta dresurii sau supunerii este folosita pedeapsa si rasplata, zaharelul si biciul. Deasemenea este clar ca mai intai este pedeapsa , bataia crunta care inspaimanta si supune animalul si apoi zaharelul.
Conducatorii de turme cunosc deasemenea ca acestea nu se supun , chiar daca este spre binele lor, decat cand pedeapsa este rapida iar rasplata cat mai tarzie- asteptarea rasplatii inlocuieste continuitatea pedepsei care poate obosi coducatorul necesitand efort din aprtea lui. Amintirea pedepsei este stimulentul supunerii pana cand supunerea devine automatism, obisnuinta Rutina sterge din memorie drumul cum s-a ajuns la ea, asa cum prin repetarea unui cuvant ii pierdem semnificatia, nu mai stim ce inseamna desi il folosim curent este un 'cuvant de lemn". Daca cineva ne intreaba ce inseamna cuvantul respectiv, ne este greu sa-i exprimam semnificatia sau inventam una Avem obisnuinta sa stergem din memorie amintirile durerii sau evenimentele neplacute, pierderile.
Amintirile au asociate pin experienta lor atributul de "violatoare"; provoaca perturbarea atentiei in circumstantele perceptiei, reactii emotionale neportivite sau exagerate in relatiile din prezenta noastra, etc. Cea mai intensa durere produce amintirea iubirii, senzatia pierderii si incapacitatii de a iubi si a fi iubit, suspiciunea unui interes ascuns in spatele oricaror afirmatii legate de iubire, teama si refuzul de a mai ne deschide fata de semeni-
Amintirea este o senzatie, si releva orientarea gandirii spre inapoi/trecut si reflectarea lui. Capteaza atentia de la evenimentele prezente , sau viitoare reflecatate de simtaminte si sentimente. Simtim ceva dar amintirea ne face sa refuzam exprimarea simtamintelor, ne evoca permanent inselaciunea si suferinta pierderii sentimentelor imparatsite, vulnerabilitatea . Am indraznit sa iubim si suntem imediat pedepsiti iar tradarea repetata a iubirii ne conduce la rasplata castigului generat de lipsa de scrupule si sentimente, "zaharelul amagirii": Ne spunem "de cat deloc (golul pe care-l lasa durerii parasirea iubirii) e bine si asa (posedarea de lucruri care inlocuieste imposibilitatea posedarii iubirii)"
Exista si dresaj de buna voie, amintirile pedepselor cunoscute prin rezonanta sau simpatie si empatic ne determina sa ne supunem si sa asteptam zaharelul fara a mai incasa pedeapsa. Ne injugam de buna voie si nesiliti ori de teama pedepselor ori de promisiunile placerilor si comoditatilor care pot fi cumparate cu firimiturile de zaharuri de la masa zeilor/ dresori sau proprietarilor vremurilor.si a vremii. Ne putem intreba cine sunt acestia; insa sunt bine ascunsi, desi sunt in constiinta noastra- cu cat esti mai aproape de cineva cu atat ii este mai greu sa te perceapa pana nu te mai percepe deloc. In acelasi timp reprezentarea si reprezentantii lor sociali sunt la vedere totusi.
Cei multi asteapta cel mai ravnit zaharel: mantuirea, starea de gratie, raiul. Insa paradoxul este ca aceste zahareluri se gasec dupa moarte ceea ce implica pe cale de consecinta existenta ca pedeapsa. Ca sa fii pedepsit trebuie sa fi gresit cu ceva , insa aceasta greseala ai comis-o inainte sa te nasti din moment ce a veni in existenta- in logica respectiva- inseamna a veni sa-ti incasezi pedeapsa . Locul pedepsirii de pacate -existenta- este generic denumit "iad". Insa cu iadul esti amenintat tot dupa moarte daca ratezi zaharelul raiului . Ce sa intelg din toate aceste povesti? Ca daca am gresit fara sa stiu inainte sa ma nasc ,suport pedepsele in existenta si daca nu le spuport sau le refuz tot in iad ma duc, adica ma intorc in locul pedepsirilor sau existenta? Ce este povestea asta, povestea reaincarnarilor in " iad" ?!? Dupa cum percep comportamentul semenilor si pe al meu, nici unul nu dorim raiul sau zaharelul de dupa si ne straduim in relatiile dintre noi sa nu ratam iadul sau locul pedepsirii sau existenta asa cum este vazuta pe cale logica in povestiele astea- "ce-i in mana, nu-i minciuna". Unii au ajuns sa se obisnuiasca cu pedepsele in asa masura ca au ajuns placeri extreme- sa le ei iadul ar fi pierderea raiului in care l-au transformat, raiul autoflagerarilor psihologice, autoitoxicarilor chimice, etc. si probabil ca de aceea se tem de moarte !!?.
In povestea asta, inca nu am gasit ceva ratiune si-mi imaginez ratiunea ei. Sa vedem ce am gresit inainte de a ne naste ca dupa sa fim crescuti pentru a deveni capabili sa suportam cat mai mult pedepsirile, ingrasati cu greseli ca porcul pentru taiere. Oricat as cauta sau explora, nu gasec decat vorbe, vorbele care invinuiesc, vorbe care cer pedepse, vorbe care justifica pedepsirea si exclud iertarea cuiva, vorbe care invoca plata care nu mai vine, mereu nesatisfacute de plata care este cer palati mai mari: pedepse mai grele, amenzi mai mari, salarii mai mari, etc.
Insa in povestile respective gasesc cateva explicatii referitoare la greselile denumite pacate . Se afirma ca daca gresesti impotriva fiului sau tatalui ti se iarta greseala, dar daca gresesti impotriva Cuiva, denumit 'sfant duh" nu ti se iarta nici in cer nici pe pamant sau cu alte cuvinte, nici dupa moarte cand te duci in cer, nici in existenta cand esti pe pamant. Nu reusesc sa inteleg cine sau ce este acel ceva atat de periculos si neiertator fata de greseala mea, nu de alta, dar sa evit contactul sau sa fiu atent in prezenta sa, sa stau crispat de responsabilitate si sa nu scot vreun sunet sau sa emit vreo radiatie fata de, caci nu stiu daca nu este greseala. Daca am gresit deja si evident ca am gresit fata de ,..., (nici numele nu indraznesc a spune), iertare este inutil sa cer ca nu poate ierte - insa macar sa inteleg ceva acum ca sa evit pe viitor in prezentul meu. Tiranul care nu iarta pare a fi sursa a tot ce e denumit existenta sau locul pedepsirii pentru greseli impotriva "Sf. Duh" conform idicatiilor pretioase din povestea raiului si iadului. Ceea ce ma debusoleaza este denumirea, caci dupa semnificatia comuna "duh" se referea la lampa lui Aladin, un fel de forte /fantomatice care ascultau porunci doar in stare de captivitate in lampa- eliberat de lampa erau in afara controlului, fara stapan. insa tot fantome, nu oameni. Parca seamana duhurile fara stapan cu vorbele pe care le gaseam cautand sursa greselii de dinainte de nastere, vorbe fara stapan, ganduri fara stapan. Cand gamdesc/vorbesc si cand sunt gandit/vorbit de aceste fara stapan ganduri/vorbe??!!?
Daca aveti vreo idee care sa lamuresca povestea raiului si iadului pentru a folosi pragmatic far-intelesul meu, va rog sa-mi impartasiti, dar sa fie idei/ganduri/vorbe cu stapan va rog. Cee ce este de mare mirare pentru mine, este ignorarea lipsei de ratiune din aceste povesti, lipsei de meditatie pe tema lor a unei foarte mari parti a populatiei planetare. Nici justitia vulgara nu te pedepseste fara sa-ti spuna de ce chiar daca este drept sau nu.Cum ar putea divina justitie sa te pedepseasca astfel pentru ceva ce ai gresit inainte de a te naste,inain te de fi constient de faptele tale- trebue sa fie o mare minciuna aici, o instrumentare de tip dresaj. A cui si de ce din moment ce nimeni nu castiga ca in jocul x si zero? Sau oare castiga cineva , un necunoscut personaj? Daca acela exista, este un parazit sau un nebun care a murit de mult ca in poezia "La steaua ' de Eminescu ..."...azi o vedem, dar nu e !"
"Intunericul" gandit de el, azi il vedem,dar nu e.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu