crima si pedeapsa

Cand judecata rataceste in gandire , numai din nesocotinţă aducem prejudicii altora şi deci, nouă înşime.

Iar pentru aceste prejudicii trebuie apoi să bateţi la uşile tribunalelor şi să aşteptaţi în dispreţ. Multe în noi sunt omeneşti, dar multe nu sunt încă ale omului si se arată asemenea unui pigmeu diform, care merge buimac prin ceaţă în căutarea propriei sale deşteptări. Eu-l adevarului nu este singur in firea noastra; El nu cunoaste drumurile cartitei si nici nu cauta ascunzatorile sarpelui; precum Soarele si precum Oceanul este si ramane pururi imaculat

Omul din noi,  nu Eul nostru divin şi nici pigmeul rătăcind prin ceaţă, este cel care cunoaşte crima şi pedepsirea crimei. Vorbim adesea despre cel care comite un rau ca si cum nu ar fi unul dintre noi ci un intrus in lumea noastra.  Precum cel sfânt şi cel drept nu pot să se înalţe deasupra a ceea ce este mai înălţător în fiecare dintre noi, tot astfel şi cel rău şi cel slab nu pot cădea mai jos decât ceea ce avem mai josnic fiecare dintre noi, Şi precum o singură frunză nu se ofileşte decât cu tăcuta învoire a întregului arbore, tot astfel răufăcătorul nu poate să comită crima decât cu consimţământul secret al nostru, al tuturor. Fiindca,  asemeni unei procesiuni, înaintam împreună spre Eul nostru divin. Suntem drumul dar si drumetii. Iar când unul dintre noi cade, acesta‑i pentru cei care sunt în urma lui, prevenindu‑i că o piatră le împiedică trecerea, dar el cade şi pentru cei aflaţi înaintea lui, care, cu toate că au pasul mai iute şi mai sigur, nu au înlăturat piatra din cale, Şi iată încă de ce cuvântul trebuie să apese greu pe cugetele noastre: cel ucis nu rămâne nevinovat faţă de propria‑i moarte, la fel cum cel prădat nu‑i nevinovat că a fost jefuit si cel drept nu‑i neştiutor de fărădelegile celui rău, iar cel care are mâinile curate, nu rămâne nepătat de fapta trădătorului. Vinovatul este uneori victima ofensei si, mai adesea, condamnatul suportă pedeapsa şi pentru cel vinovat ca şi pentru cel fără de cusur. Fiindcă nu putem despărţi pe cel drept de cel nedrept, nici pe cel bun de cel rău.

Amândoi stau în faţa Soarelui asemenea firelor, alb şi negru, întreţesute, iar când firul negru s‑a rupt, ţesătorul controlează întreaga ţesătură şi, de asemenea, războiul de ţesut. Cel care vrea să‑l biciuiască pe ofensator, să privească şi în sufletul celui ofensat, iar dacă cineva dintre noi pedepseşte în numele dreptăţii, împlântând securea în copacul răului, să ia aminte şi la rădăcini; va gasi acolo in adanc rădăcinile binelui şi ale răului, ale purtătorului de fructe şi ale celui sterp, îmbrăţişându‑se în inima tăcută a pământului. Cel care vrea sa judece femeia sa puna in balanta si inima barbatului. Ce judecată veţi pronunţa împotriva celui care, cu toate că cinstit cu trupul, este hoţ în sufletul său?  Ce pedeapsă veţi hotărî celui care răpune trupeşte pe cineva atunci când el însuşi este vătămat sufleteşte? Şi cum veţi urmări pe cel care prin faptele sale se arată a fi de rea credinţă şi opresor, dar el însuşi, la rându‑i, este jignit şi batjocorit ? Şi, cum veţi pedepsi pe cei a căror remuşcare este deja mai mare decât răul comis? Remuşcarea nu este oare pedeapsa dată, astfel, chiar de legea căreia voiţi a‑i sluji? Totuşi, nu puteţi pune remuşcarea pe seama celui vinovat, nici să o scoateţi din inima vinovatului. Fiindcă, de la sine, remuşcarea va ţipa, în tăcerea nopţii, pentru ca oamenii să se trezească şi să se privească în faţă. Iar voi, cei care voiţi a înţelege dreptatea, cum veţi reuşi aceasta, dacă nu veţi privi toate faptele în plină lumină? Atunci numai, vom pricepe că cel drept şi cel decăzut nu sunt decât un singur om stând drept în crepusculul dintre noaptea eului‑pigmeu şi ziua eului‑divin. "Piatra unghiulară a templului nu‑i cu nimic mai presus decât cea din adâncul temeliei” Ne complacem în a stabili Legi, dar ne complacem şi mai mult în a le călca. asemeni copiilor care se joacă pe ţărmul oceanului şi care, cu perseverenţă construiesc cetăţi de nisip şi pe care tot ei le distrug, râzând. In timp ce înălţaţi aceste turnuri, oceanul aduce şi mai mult nisip, iar când le dărmaţi, oceanul râde cu voi. Oceanul râde întotdeauna cu cei inocenţi. Dar ce e cu cei pentru care viaţa nu‑i un ocean şi pentru care legile omului nu sunt doar turnuri de nisip, pentru care viaţa este o stâncă, iar legea o daltă cu care voiesc a sculpta după propria asemănare? Ce putem spune despre ologul care‑i urăşte pe dansatori? Sau despre boul care‑şi iubeşte jugul, văzând în căpriorii şi elanul pădurilor făpturi rătăcite sau vagaboande? Dar despre bătrânul şarpe care nu‑şi mai poate lepăda pielea şi care‑i numeşte pe ceilalţi, mai tinerii, despuiaţi şi fără de pudoare? Şi despre cel care, devreme sosit la nuntă, se ghiftuie repede şi, obosit apoi, se ridică afirmând că orice petrecere‑i un păcat şi orice nuntaş un păcătos? Ce pot spune aici despre aceştia decât că şi ei stau în lumină, dar cu spatele la Soare? Ei nu‑şi văd decât umbrele, iar umbrele lor sunt legile după care trăiesc. Şi ce este Soarele pentru ei, dacă nu doar izvorâtorul de umbre? Şi ce‑nseamnă pentru aceştia recunoaşterea legilor, dacă nu faptul de a îngenunchia şi a‑şi desena pe pământ propriile umbre? Iar voi care mergeţi doar cu faţa spre Soare, ce imagini oglindite de pământ vă pot păstra? Ori voi, care călătoriţi după vânt, ce giruetă va orienta drumul vostru? Care lege omenească vă va încătuşa, dacă veţi sfărma jugul de porţile închisorilor? De care legi vă veţi teme, dacă veţi dansa fără ca nici un lanţ de fier să vă împiedice? Şi cine va putea să vă dea în judecată dacă vă veţi sfâşâia veşmintele, dar nu le veţi azvârli în calea altora?, Puteţi să ascundeţi tamburul şi să desfaceţi corzile lirei, dar cine va putea interzice vreodată ciocârliei să cânte?

(Crima si pedeapsa nu dupa Dostoievski (am corectat) ci dupa Kalil Gibran)