25 septembrie 2014

spatiul,+

Purtam spatiul cu noi, oriunde am merge.
Conceptul de spatiu si definiile sale modeleaza perceptia lui . Perceptia modelata astfel ' ingusteaza" spatiul ca fapt universal , natural; privindu-l doar prin prisma conceptiilor si definitiilor, caracteristicile lui naturale sunt ignorate; il percepem independent, separat de noi insine si constrangator   prin definitia sa. Definim spatiul intr-un fel si el asa este pentru noi . Dincolo de definitiile noastre , exista spatiu? Spatiul definit este spatiul cunoasterii, dincolo de acest tip de spatiu exista si spatiul necunoscut? Evidenta spune ca da si acesta ar fi spatiul dinainrea conceptualizarii lui, spatiul asa cum este el ale carui caracteristici naturale ne permit explorarea lor prin atitudinea care este rezultatul intelegerii faptului ca spatiul are mult mai multe caracteristici decat  cele deja cunoscute care n-i se por revela asemanator modului in care caracteristicile cunoscute s-au relevat prin experimentarea  lor. . Dar cum sa experimentam necunoscutul caracteristicilor sale? Pornim de la intelegerea faptului ca daca ceva exista , cunoastem existenta respectiva; este atitudinea in care nu ignoram existenta si cunoasterea ei; recunoastem cunoasterea.Evidenta ne spune ca acele caracteristici necunoscute ale spatiului chiar daca nu sunt in cunosterea noastra momentana sau constienta de lucru ca interfata, aceste caracteristici sunt in perceptia noastra. aceasta implica atentia la spatiu, atentia care nu ignora cunoasterea pentru a distinge necunoscutul. Aceasta Atentie ne releva paradigma cunoasterii noastre referitoare la spatiul perceput care a modelat spatiul cunoasterii. Se spune ca "tonul face muzIca"; muzica este expresia unei percetii complete referitoare la ordine si ritm. "Tonul" a carui expresie este cunoastrea asa cum muzica este  expresia unei rezonante profunde a ordinii si ritmului , nu poate fi decat axioma. Axioma (credinta-evidenta) care sta la baza cunoasterii spatiului este evident independenta si separarea lui de cel care percepe. Intreaga cunoastere a spatiului porneste de la aceasta distinctie si caracteristicile lui care se constituie in cunoastrea sa sunt rezultatul gandirii lui "ca separat si independent", gandire in care orice expresie era despre ceva ce nu depindea de observator, asa numita gandire obiectiva, impersonala, rationala dupa modelul distinctiei axiomatice de inceput. In aceasta axioma impactul cunoscatorului cu spatiul este ignorat prin obiectivarea lui impersonala si firesc prin consecintele acestei abordari in care individul reactioneaza constant la spatiul sau prezent prin elementele si caracteristicile sale comportamentale ,fara sa fie activ in spatiu decat prin reactii. Dar care este actiunea spatiului a carui reactie suntem ca activitate? Consecintele reactiilor noastre sunt arhicunoscute, nu am reusit niciodata in acest comportament reactiv sa dominam spatiul si sa-l modelam pozitiv in raport cu noi, astfel incat sa nu mai fim constransi la efortul continuu al reactiilor.Aceste reactii continue in spatiu ne releva ca "el ne ataca", atac caruia ii raspundem prin reactii de aparare si control. Daca nu ne simtim atacati, sau spatiul nu ne-ar mai ataca si constrange, ar mai fi necesara reactia si apararea noastra, dominatia si controlul lui? Senzatia ca spatiul prin elementele sale prezente in perceptie ma 'absoarbe' nu ma paraseste din copilarie si in mod firesc ma opun si opun rezistenta prin efortul detasarii de spatiu si elementele sale active in el, adica efortul mentinerii spatiului 'separat de mine"  si sa ma misc independent de el si constrangerile elementelor sale prezente fie ca conditii, fie ca relatii cu conditiile sale obiective  dar si cu subiectivismul prezent ca elemente ale spatiului prin celelalte fiinte si comportamentul lor acumulativ de energie sau substanta. Nu stiu daca si voi aveti aceasta senzatie pe care atentia imi releva in raport cu spatiul ca relatie biunivoca. Ceea ce mi se releveaza prin aceasta insiruire de idei reflexive in raport cu percetia subiectiva este corespondenta "inceputului" axiomatic al cunoasterii referitoare la spatiu si "sfarsitul" ca si consecinta asupra mea reflectat de simtaminte in raport cu spatiul. Percep si concep spatiul independent si separat de mine (conceptie tacuta sau credinta subconstienta axiomatica) dupa care senzatiile mele in raport cu el sunt cele ale unei opozitii a spatiului la aceasta abordare a mea incercand sa se uneasca cu mine prin absorbtie; apoi reactionez la absorbire si prin efort mentin separarea initiala. Finalul acestei dinamici a activ-reactivitatii sfarseste mereu la fel prin absorbirea mea de spatiul inconjurator; ce se intampla dupa aceasta absorbire  este necunoscutul meu si al spatiului in varianta inseparabilitatii lui de dinaintea separarii prin perceptie si conceptia stiintifica a seararii. Intelectual putem specula ca dupa absorbirea mea de spatiul inconjurator ar insemna ca sunt una cu spatiul dar nu am aceasta perceptie. Am trait experienta nonreactiei la actiunile spatiului, fie a conditiilor sale fizice, climatice ,etc, fie la solicitarile, cererile si exigentele fiintelor din spatiu. Paradoxul este ca atunci cand reuseam sa nu ma opun frigului, el disparea ca senzatie; asemanator si celelalte conditionari ale fenomenelor din spatiu; disparand senzatia, disparea si consecinta corporala ca stare si disparea efortul reactiei la frig ca refugiu in medii artificiale, de protectie; nu mai aveam altfel spus, nevoie de protectie impotriva frigului si a celorlalte conditionari ale fenomenelor din spatiul inconjurator. Mirarea mea nu avea margini , dar ce se intampla si ce faceam prin a nu face nu era simultan cu vreo contienta sau cunoastre ceea ce imi dadea senzatia de miracol si beneficiar al nu stiu caror forte. Bunul simt si sinceritatea m-a ferit de infalosare, am ramas la nu stiu ce traiesc. Tendinta de a da vina pe altii pentru orice ni se intampla nu ne paraseste niciodata, indiferent ce traim, bun sau rau. Aceasta tendinta tiranica ne separa instantaneu si intotdeauna de miracolul trairii si il pierdem. Odata pierduta trairea prin separarea de ea plangem dupa, vrem s-o repetam, dar nu se poate. In acea traire nu aveam perceptia separarii de spatiu  dar acesta consideratie ulterioara este si inutila; regretele sunt inutile ca nu-ti inapoiaza ceea ce regreti. Eu va impartasesc suferintele mele prin pierderea trairilor autentice, neprogramate, nepremeditate in vreun fel, nedorite, pe care le consider inutile, dar care trairi imi releva ulterior aspecte, caracteristici, etc, relevate mie de necunoscutul spatiului inconjurator.ca urmare am tras ulterior concluzia ca spatiul depinde de atitudinea mea in fata sa si "fata de el". Acest 'fata de el" este intodeauna ulterior, dupa traire;  trairea imi schimba atitudinea fata de. Aceasta schimbare a atitudinii fata de, la urmatoarea intalnire fata in fata, ce bogatie sau minune a relatiei mele cu spatiul  imi va releva prin traire? Nerabdarea ma cuprinde numai la ideea asta, entuziasmul ma impinge spre intalnire fara sa o programez sau premeditez cumva dar ca sa se intample atentia mea trebuie sa fie vie si treaza. Revenind la tema noastra, paradigma sau axioma  "fata de" functioneaza in trairea si cunoastrea intelectuala precum 'tonul' din muzica si trairea emotionala. Emotiile si simtamintele sunt si fac parte integranta din cognoscibil cu cele doua fete ale sale cunoscutul si necunoscutul. In ceea ce priveste spatiul , nonpozitia la circumstantele sale a caror dinamica nu putem anticipa sau programa rigid , conduce la comuniune ,comuniune care nu separa dar nici nu sterge prin dizolvarea vreunui element al sau, obiectiv sau a subiectului expreientei acestei comuniuni, ci la   coeziune in sustinere reciproca nonconflictuala. Intotdeauna este un dar, dar, tirania obsesiei mai multului actioneaza rapid in orice interactiune si are drept consecinta pierderea interactuinii spontane pentru una premeditata , aceea a aceluiasi lucru dar mai mult din el. Se "cade' astfel inapoia fluxului spatiului, in fixarea conceputa formal. "Spatiul se dilata, timpul se comprima", Timpul se dilata, spatiul se comprima" Sunt exprimari stiintifice ale senzatiilor in raport cu conceptualizarea spatiului si timpului; cand suntem "mici" spatiul camerei este mare; cand crestem mari spatiul camerei se micsoreaza; crescuti mari avem mai mult timp acumulat si dilatarea timpului este reflectata ca o comprimarea spatiului. Iata ca dinamica celui care percepe influenteaza perceptia si consideratiile definitorii intelectual ale spatiului si caracteristicilor lui. In fapt spatiul este mereu acelasi, imesitatea inconjuratoare pe care nu o avem in atentie si perceptie in mod curent concentrati pe modalarile lui conceptuale limitative .cred ca in aceasta modalitate subiectiv-obiectiva a consideratiilor referitoare la 'spatiu", evidentiaza relatia intrinseca si biunivoca dintre individul uman si spatiul sau. daca abordam explorarea spatiului printr-o axioma opusa celei relevate anterior si  anume ca este unit cu noi si noi cu el , ca perceptorul si perceptia sa sunt o intregime functionala si vie, spatiul modelat prin aceasta axioma are un alt comportament asemenea modului in care daca te comprti frumos si politicos cu cineva el se comporta asemenea cu tine. Cand vorbim de spatiu nu pot spune ca este o fiinta dar pot spune ca noi suntem fiinta lui si dupa atitudinea in fata spatiului acesta ne reflecta atitudinea in circumstantele ei formale si relationale. Atitudinea creeaza viitorul interactiunii ca desfasurare si consecinte. (cand nu avem nimic cu frigul nici "el" nu avea cu mine). Daca suntem uniti cu spatiul in paradigma noastra, il putem lua cu noi oriunde am merge si cand ma refer la asta nu implic o localizare spatiala anume. Problema spatiului se reduce la "care este spatiul meu" pentru ca doar pe el il pot purta cu mine. Daca univesul este spatiul inteligentei creatoare care l-a generat si sustine si acum, insemna ca spatiul meu este cel pe care-l creez eu insumi; dar, eu nu stiu sa creez si ca atare pot asuma o bucata din spatiul creat, pot sa-l desavarsec ca mediu al vietii sau biologic, sau sa accept desavarsirea lui naturala. In ambele cazuri uniunea mea cu el este indispensabila; daca am realizat comuniunea il pot lua cu mine oriunde as merge. Acum inteleg "nebunia" apararii pamantului natal impotriva cotropitorilor; pamantul natal este spatiul cu care in comuniune existau si pe care il luau in ceruri cand plecau in lumea cealalta, el se constituia in spatiul de dincolo si oamenii aveau raiul lor propriu astfel. fara spatiul propriu si comuniunea lui, in lumea de dicolo unde te duci si ce spatiu ai? Fara spatiu propriu ratacesti probabil fara sa ai unde te odihni peste noapte! in orice spatiu ai inopta te afli pe taram strain tie care are un sef cu exigentele sale. Fac aceste scenarii speculative referitoare la schimbarea paradigmei spatiului- ce consecinte si caracteristici ar avea/! Cand ai simtamantul imensitatii incojuratoare viu in tine,  spatiul nu mai popate fi tratat asa cum il tratam si micimea lui capata alta relevanta. Imensitatea spatiului ne absoarbe si o absorbim in reciprocitate pentru ca noi fiecare suntem stabilitatea lui universla in dinamica armonica a perceptiei si conceptiilor.Noi suntem spatiul (planul) fizic si spatiul fizic suntem noi; Nu exista separare decat in perceptia modelata de conceptualizarea ei ca separare. Daca am privi din imensitatea inconjuratoare planeta , nu am vede-o ,dar apropiindu-ne ar creste dintr-un punct insesizabil ,am vede-o ca pe o minge, etc, si ce loc uimitor este de aproape, iar dinlauntru ce uimiti am fi vazandu-ne cum ne straduims-o distrugem, cum ne luptam pentru bucatile altora de pamant, cum vrem sa acumulam si cucerim spatiu  de parca nu ar fi al nostru, parca am fi straini de el, incalcam orice spatiu personal, colectiv sau national incercand sa-l trcem pe nume propriu, sa fim singurul proprietar al planetei si toti ceilalti semeni sclavii nostri in cel mai bun caz si animalele de consum in cel mai rau. Planeta este spatiul vital cu care suntem in comuniune dar cu care ne comprtam de parca ar fi al altcuiva; de ce? desigur ca fiecare individ terestru are nevoie de spatiul propriu al comuniunii sale spatiale si tocmai asta se ignora si se incearca sa fie rupti indivizii de spatiile lor prin colectivizarea sptiului sau capitalizarea lui. Comportamentul nostru in relatie cu spatiul vazut ca unit cu locuitorul lui releva, ori ca suntem niste paraziti extraterestri care vrem sa cucerim planeta si s-a o consumam pana la distrugere ca nu este spatiul comuniunii noastre spatiale sau "casa' noastra natala, sau ca suntem hipnotizati de nebunia antirattionala, anticomuniune spatiala in imensitate ca sa ne distrugem singuri spatialitatea. Fara simtamantul viu al uniunii si imensitatii, spatiul nu are valoare viu, ci doar mort, inert sub forma resurselor substantelor si chimiei lor; astfel este complet separat de noi si sub controlul nostru. Aceasta abordare a controlului spatiului conduce la amorfizare si desertizare planetara, a mai condus la asta si avem in memorie aceasta experienta trecuta; desi nu mai am pastrat numaratoarea anilor si constienta ei,  nu inseamna ca nu a fost. Noi ne putem misca din spatiu in spatiu  ca elemente ale unui spatiu comun, al unei comuniuni originare, dar daca distrugem (si putem s-o facem) spatiul comun prin distrugerea spatiilor individuale,  nu avem alta sansa decat sa ratacim in imensitate ca in povestea evreului ratacitor pe pamant. Vom rataci fara spatiu propriu si vom fi alungati din orice spatiu sau capturati ca sclavi sau energii in alte spatii  Suntem capturati pe pamant sau nascuti aici? Suntem in spatiul comuniunii noastre spatiale sau al altei comuniuni disticte si antirationale? intrebarea bine puse releva necunoscutul si darrurile sale ca atitudini. Nu vreau sa sperii pe cineva ca si asa frica este mama lumii sociale, ca atare  apreciati sau nu povestirea science-fiction de fata.

Spatiul este simbolizat in ocultism cu "aur-ul", iar timpul cu "argint-ul" . Luand la propriu simbolistica acumulam aur si argint si pierdem spatiul si timpul. Continuul spatiu-timp in curgerea sa creativa unita cu fiinta sa  a carei dinamica este ne releva adevaratele sensuri ale existentei individuale care-l infasoara si desfasoara in holonomia desavarsirii expresiilor sale armonice , coezive si sincrone. Fractalaul de echilibrium este expresia desavarsirii initiale a potentialului sau expresiv pe care-l denumim univers si om unit cu el sau fiul.Putem lasa in spate umbrele falselor interpretari care se reflecta in comportamentul psihologic reactiv si istoria reactiilor noastre , istoria denumita personala, pentru a reveni pe calea evolutiei individuale si colective purtati spre ea de aceasta curgere? Curentii cunoasterii psihologice sunt in contrasens cu curgerea evolutiva a continuumului spatiu-timp generand artificiale medii entropice si consecintele sunt evidente in descompunerea sau uzura lor naturala. Mintea lucreaza dupa model si acest model al contrasensului  este reflecat de degradarea corporala, una cu cea a spatiului si timpului ca modalitate si denumim aceasta miscare involutie. Curgerea creativa a spatiu-timpului este sensul dinamic mereu inoitor, cel putin regenerator, cu care uniti natural suntem  si ale carei actiuni le cunoastem in desfasurarea lor ca nastere, crestre, implinire, transformari, cocreatie, procese care se infasoara si desfasoara reinnoind fiinta si expresiile sale. Noi suntem "in afara sa " si "suferim separarea de el" nu de dragul suferintei psihologice sau durerii senzoriale a degradarii corporale prin obiectivarea ei, ci pentru a  putea explora constienti ca observatori responsabili  propriul miracol existential. Se spune ca atunci cand in existenta nu mai inveti si consideri ca ai gasit adevarul ultim si definitiv incepi s-a parasesti, parasind curgerea mereu inoitoare a curgerii sptiului si a timpului. Iesirea din aceasta curgere nu este eternizarea existentei ( "a murit Dumitru si s-a dus in vesnicie" - stupiditatea maxima a abordarii) ci abandon existential, iar cum neputinta de a nu fi se releva dupa parasire, descoperi ca "moartea' nu te scapa de suferinta si durerea de care fugeai ,a carei sursa si curgere spatiotemporala esti,   iar resposabilitatea propriei atitudini se releva. Ciclul experientelor este acelasi in curgerea psihologica  in contrasens cu natura curgerii spatiotemporale a universalului  si devine cerc vicios istoric sau bucla temporala pana vom intelege inutilitatea lui si vom parasi aceasta inutilitate ca sa revenim dand 'valutile la o parte" in "fluviul existential regnerator, inoitor si cocreativ al vietii "  prin comuniune cu el Toate fluviile ajung in marea cea mare  ale carui tarmuri suntem.
Importanta spatiului pe care calcam implica redefinirea lui prin redefiniea atitudinii noastre ca relatie si actiune Nu cxantitatea lui este importanta ci masura raportului individ-spatiu denumita buns simt si ratiune, masura in care se dezvaluie aspectele calitative ale spatiului;(" prea putin consuma si prea mult impovareaza"). Am vazut un om harsit si superinformat cu date statistice ale situatiei planetare a activitatilor curentilor contrari ai curgerii spatiului-timp, si a consecintelor acestor procese denumite activitate sociala civilizata  care urmeaza sa se obiectiveze si propunea planul de tara care sa se concretizeze prin angajament colectiv intr-o " arca a lui Noe" care Romania sa fie pentru cei al carui loc natal este,  in potopul disolutiei sistemice a trecutului lasitatii, tradarii si lacomiei a carui criza este la inceput si deja inspaimanta stapanii lui. Aceeasi intelegere au toti romanii dar nu sunt argumentati informational; iata ca vine si autoritatea informatului si siguranta increderii  care ti da claritatea interiora vis a vis de procesele globale. Suntem dispusi sa recunoastem autoritatea acestui unic leader pe care romania il are si sa ne angajam in ceea ce ne uneste dincolo de diferente si razbunari inutile, in proiectul sau? calin georgescu este omul potrivit la locul potrivit in momentul potrivit si-l vad ca pe calaretul pe calul inspumat de efort ca sa ajunga la timp la locul executiei cu gratierea spanzuratului In memoria trecutului povestii, spanzuratul a refuzat gratierea ca si lenesul posmetii neinmuiati dar in povestea prezentului si nememorata inca spanzuratul in propria casa va accepta gratierea si unit in cuget si simtiri va construi arca sub indrumarea poiectantului si arhitectului ei a carei autoritate sustinuta de interesul tuturor este deasupra oricarei indoieli.

3 comentarii:

  1. "Aurul", spatiul este de gen feminin. "Argintul", timpul este de gen masculin.

    Iubirea duce pe Pamant. E vremea sa si conduca.

    Gil
    :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. Am recitit propria postare si cred ca as putea face cate un film din fiecare afirmatie, Cred ca imensitatea informationala care ne preseaza creierele si cere reflectare si recunoastere ma pune in situatia celui care din prea multa stiina nu mai face ceva sufocat ce infinitatea variatelor de actiune, incapabil sa se hotarasca la una, stare care seamana cu incremenirea unei statui constiente de lipsa propriei stari inerte si de timpul in care are de suportat propriaincremenire pana la degradarea ei de de procesele incete ale uzurii naturale prin vaturi si ploi si incingeri la soare in urma carora nimic nu incolteste in substanta sa. Simtamantul inutilitatii ne blocheaza, apoi cel al nedemnitatii ne sufoca si impreuna ne omoara. Doar angajamentul personal in propria existenta si responsabilitatea ca har al viului ne releva calea care "Sunt EU" calea celui fara opus. Oglinzile orgoliului fara oglinda puritatii inimii este inutila iar complacerea in lipsa puritatii inimilor este nedemnitatea. Nu are4 valoare nici o informatie si teorie desi au farmecul lor expresiv nu poate inlocui trairea directa a comuniunii universale a microinfinitatii fiecaruia. Tristetea se exprima astfel ca reflexie a propriei creatii pesimismul, umbra esecurilor repetate care ne urmeaza peste tot oriunde am merge pana la noi; dar si aceasta umbra ne reflecta propria lumina nerecunoscuta ca proprie stare imanenta a puritatii inimilor noastre si a discriminarilor ei artistice si culturale.

    RăspundețiȘtergere