28 septembrie 2014

relatia

Relatia este functionala sau disfunctionala; insa caracteristica ei nu este intrinseca ci raportata la o structura existenta  in raport cu care actiunea sa se releva prin una cele doua consideratii evidente ale naturii si functionarii sale
Exista o relatie launtrica oricarei structuri ca interactiunea elementelor constitutive si o relatie in interactiunile structurii cu alte structuri asemenea sau diferite. Pot fi cele 'doua" interactiuni sau relatii (launtrica-externa) diferite ca natura si actiune? Pot avea un tip de relatie-interactiune cu tine si alt tip cu mine insumi sau interiora elementelor care ma definesc structural?. Noi putem interpreta tipul ineractiunilor lantrice ca diferit de cel al interactiunilor exteriare, insa evidenta sune ca "ce se naste din pisica soareci manaca" Relatia este samburele oricarei actiuni sau interactiuni si in existenta zilnica aceasta evidenta se confirma ca o constanta universala a interactiunilor. Cand intalnim "un prieten", relatia este prietenia care nu constrange si nu obliga, care nu leaga si nu elibereaza, ci impliciteaza o comuniune launtrica din libertate nascuta. Orice dependenta psihologica sau de interese nu este prietenie ci cardasie si cardasia face ca interactiunea sa dureze doar pana ce scopul ei este atins, in timp ce prietenia este libera de circumstante. Am avut intotdeauna un singur prieten in diferitele circumstante ale etapelor din existenta si o singura pritenie care se manifesta la fel indiferent de individualitatea prietenului acestor etape. Oricare ar fi prietenul ca individ , oricare ar fi circumstantele individuale prietenia a ramas. Chiar daca acum 'prietenul' ma acuza, imi recunosc participarea, nu-ti poate cadea ceva in cap daca capul tau nu e acolo. Nu intotdeauna prietenul "tau" insemna ca si tu esti prietenul "lui"; dar asta este irelevant pentru prietenie ca relatie si interactiune, in aceasta relatie nu poti lovi si nici condamna trecutul interactiunilor tale din prietenie, chiar daca rezultanta vectoriala a lor nu este cea dorita. Cand intalnim un prieten, relatia este actiune, comportamentul si starea functioneaza in coordonatele relatiei; Cand intalnim un necunoascut, relatia cu necunoscutul scoate din noi ce este mai bun dar nu sterge ce este mai rau, experienta in prezenta lui desfasora cunoscutul din fiecare si cand cunoastem ceva credem ca dominam si judecam, catalogam, apreciem,depreciem si toate astea contureaza dinainte ascultari si vederi care influenteaza realtia care nu mai este cu necunoscutul ci cu cunoscutul propriilor aprecieri-deprecieri descriptive in raport cu el si care-l ascunde.Este firesc ca 'cunoscutul nostru" in raport cu cineva sau ceva sa fie mereu surprins de ceea ce nu se afla in sfera lui si atunci acuzam individul de inconsecventa cu propriile consideratii despre el pe care nu le onoreaza; firesc, are propriile consideratii despre el si tine de onorat. Asteptarile noastre sunt mereu dezamagite cand schimbam natura relatiei inconstient de asta, sau cand nu suntem constienti de natura relatiei in care interactionam in fapt, incongruenta cu credintele generate de dorinte si sperante. Cand dorinta este sursa relatiei, speranta este motorul ei si dezamagirea efectul interactiunii. Spuneam unui prieten care spera in relatie, ca speranta sa este implinita in sinele sau si acolo sa caute implinirea ei ca sa se manifeste transparent in propria lui existenta. Daca energia sperantei se directioneaza in exterior , forta implinirii este diminutata de energia sperantei canalizate gresit. Desigur ca daca spui " nu te por ajuta" ci doar indruma sa te ajuti singur canalizandu-ti energia propie prin concentrarea ei prin incetarea risipei, ca 'cum risipesti" este folositor sa stii ca sa nu o mai faci, iar nu "ce sa faci' pentru ca nu poti face doua lucruri deodata si sa risipesti si sa concentrezi spre vindecarea proprie, cel care spera in ajutorul altuia de alta natura decat transparenta sinceritatii propriei cunoasteri si intelegeri din propria experienta a constiintei sale, ignora faptul ca nu celalat l-a imbolnavit psihologic sai fiziologic ca sa-l poata si vindeca iar vindecarea sa dureze (poti deschide ochii orbilor dar ei ii pot inchide la loc pentru ca asta este cunosterea lor)  Daca cel care spera nu aude in constiinta sa, in sangele sau, ca "devenirea" este risipa, ca metoda conditioneaza si ca are forta launtrica inscrisa in adn-ul sau si cunoastrea necesara inscrisa acolo pentru orice vindecare la nevoie pe calea biologica, la dispozitia lui si numai a lui, puterea vindecatoare neconditionata de circumstatele exterioare a caror influenta este disfunctia suferita si care se activeaza prin dorinta si consecventa, sau credinta in forta dorintei care este impulsul necesar activarii in adn a proceselor regenerarii celulare accelerate, decizie sau hotarare neinduplecata care pune in miscare resorturi nebanuite in directia obiectivarii ei, simultane cu ea la  nivelul adn, simultaneitate care se desfasoara temporal creindu-si toate energiile si mijloacele ca elemente ale obiectivarii ei corporale complete, intelegere care transforma "rabdarea" in puterea sustinerii dorintei si proceselor ei in obiectivare sau corporalizare,  (* nu asteptare), desigur ca o astfel de constiinta si credinta in neputinta dorintei sale va considera interactiunea cu tine inutila si fara obiect si ea dureaza doar pe durata sperantei sale desarte , dupa care razbunarea "pune capac" ; asta este comportamentul credintei in inegalitatea divina  imposibila pe care Dumnezeu ar fi "gandit-o" fiilor sai. Dumnezeul creatiei nu poate crea ceva ce nu este in natura sa si creeaza dumnezei, domni ai ideilor si nu sclavi ai lor fie ca sunt functionale sau disfunctionale. Ce idee "domneste" un om" bolnav"; evident ideea bolii a carui "lege' este, ideea prin care se diferentiaza in existenta ca indentitate. Falsa identitate este umbra adevaratei sale identitati dinamice si armonice in existenta, libertatea, libertatea esentiala fiintei umane in care poate alege sau dispune, dar a carei indeplinire sau obiectivare in edificul perceptiei sau corporalizarea ei, este puterea care Dumnezeu este. Egoistul comanda si tot el vrea sa execute comanda si acesta atitudine ignora existenta puterii subconstientului sau incontrolabil prin metode sau rutine datorita 'imensitatii'  informatiilor procesate cu viteza luminii sale. Constienta nu are domeniul executiei ci al deciziei in plenitudinea edificului creat, domeniul recunoastrii, recunostintei , celebrarii creatiei , contemplarii cocreatiei.

10 comentarii:

  1. Desi mi-am propus sa nu mai provoc reactii de aparare, prin comentarii care poate nici nu sunt de vreun folos, sunt om si prin urmare inconsecvent si o s-ti spun ca, da, acum simt o tristete ce reverebereza dincolo de ceea ce ai scris (desi s-ar putea sa percep incorect) si desi as vrea ca raspunzand punctual sa sterg in vreun fel senzatia asta de tristete, pesemne ca nu o sa pot si s-ar putea sa o adancesc mai mult.
    Din punctul meu de vedere cele doua internactiuni (relatii) launtrica-externa, pot fi diferite si nu prin interpretare, ci prin traire. Aici intervine puterea de disimulare, dorinta de care vorbesti mai jos, pentru ca orice dorinta e o disimulare a propriului egoism la un grad mai mic sau mai mare. Una ne inchipuim (dorim) sa fim, alta reusim, sau facem (a reusi si a face fiind doua lucruri distincte). Vinovati suntem de fiecare „cadere in cap”, noi o generam, prin CUVANT-ul care uneori devine grenada ce explodeaza in propriul pumn. Ne dorim „doriti”, „iubiti”. „stimati”. „admirati” si atunci disimulam, ne ascundem dupa dorintele celuilalt cu care interactionam. Ne vedem chiar noi asa cum ne „doreste” celalalt. Il vedem noi pe el asa cum il „dorim”.Si totul se invarte in jurul dorintei. De ce ne mai miram de inconsecventa noastra sau a celuilalt? Dorintele se schimba perpetuu,ele insele sunt inconsecvente. Manipulam si ne manipulam pe noi insine – dorind si actionand emotional asupra lui, cautand scuze ego-ului, motivand dorinta prin iubire, cand de fapt nu e decat posesie (la toate nivelele).
    Am sa te intreb, fara a astepta vreun raspuns, cate relatii cunosti, construite doar pe prietenie pura sau pe iubire, fara sa includa dorinta (nefiind vorba doar de dorinta fizica)?
    Dorinta, in viziunea mea, la orice nivel se manifesta ea (fizic, mintal, emotional) este cea mai perversa forma a neiubirii, prin care egoismul nostru agreseaza orice interactiune cu celalalt. Daca celelalt, in iubire, este constient, trage aer adanc in piept, se lasa agresat si raspunde dorintei, urcand cu mult deasupra ei si a agresorului, cu ceea ce-si doreste acesta, pentru ca el stie deja sa raspunda dorintei cu iubire. Cand celalalt este in neiubire, tot constient, riposteaza. Doreste la randul lui si daca nu i se da, asa cum ai spus, „razbunarea pune capac”. Si mai este, din punctul meu de vedere (si din experienta) si un al treilea mod prin care dorinta se transforma in agresorul agresorului, atunci cand acesta isi inchipuie ca doreste pe acel cineva sau ceva cu care interactioneaza, dorind de fapt altceva, ori pe altcineva si atunci dorinta devine bumerangul in urma loviturii caruia va fi nedumerit, el simtindu-se dator sa loveasca, la randul lui, in „obiectul” dorintei-sosii, nebagand de seama durerea din ochii celui ce a bagat de seama. Emitentul dorintei va fi frustrat, pentru ca oricum nu avea cum sa primeasca „ceva”-ul dorit, el jucand in alt rol si alt film, asta fiind pedeapsa inconstientei doritorului, dar pe care tot inconstient fiind, se poate ca el nici sa nu o simta. O va simti doar „obiectul” dorintei sale.
    Dorinta nu este congruenta decat cu egoismul, doar iubirea poate fi congruenta cu libertatea. In dorinta speri, speranta fiind intotdeauna asteptare – de la tine sau de la altii, in iubire - dai, cateodata orbeste, instinctual, fara sa speri nimic. Libertatea (atat cat poate fi ea libertate), sta in curgerea, nu in speranta.
    Am dorit de la inceput, incepand cu Dumnezeu ce a dorit creatia perfecta, Eva – marul, iar Adam, asumarea unei puteri (care nici nu era a lui) de a i-l oferi. Al naibii cordonul asta ombilical – dorinta – care ne leaga ca pe niste prizonieri de orice interactiune, de noi si nu de mama-natura, sau creatorul tata depinzand taierea lui.

    RăspundețiȘtergere
  2. Relatia oricarui om (cu interiorul sau cu exteriorul) este una dintre cele mai sensibile gaselnite ale creatorului sau non-creatorului, de cand ni s-a dat drumul in viata. Depinde cu ce o atingi, si cum. Depinde cine e mai potent sa tina intr-o mana arma si in cealalta scutul – razboinicul, sau amazoana. Insa de ea depinde echilibru om-viata, de cand ne-am ridicat in doua picioare si am articulat primul cuvant care s-o pecetluiasca si aici ar trebui sa veghem.
    Subiectul e vast si, dupa aparerea mea, tine de caderea in dragoste si ridicarea in iubire. Si de cum o vede si simte fiecare, daca le-a simtit vreodata pe amandoua.
    Greu de ingerat pentru matematica sinelui, ecuatia asta relatie-prietenie-dorinta, pe care ai pus-o in discutie, chiar si pentru „matematicienii” filozofiei sau pseudo-filozofiei. Poate ca putem creste cu ea, dar nu prea stiu multi s-o rezolve.
    Tristetea ta, pe care, repet, poate in mod incorect o percep, este umana si tot ce e uman, tarat sau nu de pacatul ancestral al „razboinicului” sau „victimei” din noi, desi iti poate parea un nonsens, este benefica bucuriei (nu e vorba de „capra vecinului”, ci de bucuria pasului in necunoscutul din noi. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Consideratii despre dorinta am publicat anterior si nu difera de ale tale decat lingvistic ceea ce insemna ca o privim din acelasi loc sau locuri de jur-imprejurul ei.
    La intrebarea fara exigenta raspunsului , iti pot comunica ca ,da, am avut relatii fara dorinta, dar ele erau expresia unei profunde comuniuni implicite ca sursa, iar acesta comuniune profunda era expresia implicita a unei discontinuitati, discontinutati care deschidea usa manifestarii acelei profunzimi nepremedita sau dorite.Continuitatea este a dorintei si nu este altceva decat schimbarea formei dorintei prin degradare sau desavarsire. Relatia fara dorinta nu anihileaza dorinta sau formele sale curgatoare in continua schimbare prin infaptuire sau corporalizare intr-o succesiune de neimaginat sau incomprehensibila ci doar ne elibereaza in fata dorintei ai carei sclavi incetam a fi. Viziunea asupra dorintei se transforma si atitudinea in fata implinirii sau nu a ei de asemenea; dorinta nu mai este centru si se releva ca altceva , chiar vizionarii ii atribuie o denumire noua ca si calugarilor la hirotonisire; acea denumire o cunoastem dar ignoram ca este altceva ca functiuonare si-i atribuim functionarea dorintei asa cum o cunoastem. (motiv pentru care denumirea diferita nu ajuta la constienta diferentei). acele relatii fara dorinta fiind expresia profunzimii al carui acces este discontinuitatea nu se manifesta in continuitate ci puctual, si aceasta punctualitate (a ta cu tine) numai atentia ofera perceptiei si intelegerii, adica unei perceptii inteligente.Continuitatea apartine dorintei si face orice ca sa nu apara discontinuitatea care sa ne elibere in fata ei.Nu m-am agatat de continuitatea relatiilor fara dorinta ci doar am fost fericit sa traiesc asemenea bogatie existenta in umanitate. Nu incerc sa demonstrez ca nu este posibil, dar cred ca a impartasi cu semenii tai acele experiente ale posibilului fara exigente de vreun fel caracterizeaza oamenii care nu ascund ca sa foloseasca doar ei ceea ce este la dispozitia tuturor. Ce poti exprima referitor la dorinta vietii una cu ea, (suntem in vata cei vii) ? sau nu dorim sa fim in viata? in acest caz ce dorim mai mult si mai mult?teama si expresiile ei acopera si ascunde dorinta ca implinire si o transforma in devenire sau acumulare. .

    RăspundețiȘtergere
  4. Probabil ca avem puncte comune in modul de a considera dorinta, insa mie nu-mi fac impresia a fi identitce. Poate am pus problema poate gresit, insa eram curios de ecuatia relatie-prietenie-dorinta, unde dorinta nu este una de ordin fizic, ci una ce tine de invadarea mentalului si emotionalului.
    Insa mi s-a raspuns la o curiozitate (desi intrebarea nu era daca tu, ci daca cunosti pe cineva care sa fie capabil de o relatie care sa nu implice dorinta), in speranta ca ai inteles intrebarea: "nefiind vorba doar de dorinta fizica" si nu stiu de ce, am senzatia ca te-ai referit doar la dorinta fizica.
    Din punctul meu de vedere putem inceta sa fim sclavii unei dorinte fizice, destul de facil, insa daca dorintele sunt de alta natura (sub forme mult mai perfide si persuasive) nu putem evita pozitia de sclav, unele facand parte din noi, ele fiind "virusul" nedetectabil, iar cand il detectam, e prea tarziu sa mai producem anticorpi. Vorbesti de eliberarea in fata dorintei prin discontinuitate, dar nu si de eliberarea de ea (alta si alta si alta) Si chiar exista impartasirea posibilului fara exigente, acest posibil fara exigente, nu exclude dorinta celuilalt cu care interactioneaza (pentru ca oricum vorbim de doi, dintre care unul fara exigente - si altul cu dorinta-exigenta), ferindu-ma aici sa indic ca forma a dorintei desavarsirea sau degradarea, pentru ca ea poate diferi de la caz la caz, poate fi dorinta-desavarsire in ce daruiesti si cum primesti, sau dorinta-degradare intre cum daruiesti si ce primesti. Dar atunci intreb: unul se descopera pe sine si daruieste in tot-ul lui (pentru ca doreste sa dea si tot dorinta e) si celalalt primeste (pentru ca doreste). In ecuatia asta, care e sclavul dorintei, prietene? In ceea ce priveste dorinta vietii una cu ea, nu prietene, nu suntem in viata toti cei vii si nu toti doresc sa fie in VIATA, pentru simplu motiv ca nu au definitia corecta a vietii, iar daca o au se tem de ce poate insemna si atunci traiesc viata care le este la indemana. Din locul din care privesc (stramb sau nu) e ca toti nastem dorinta in noi, diferenta o face doar ceea ce genereaza ea (bucuria darului-dat, sau bucuria darului-primit, in cea mai frumoasa manifestare, putand genera si hade manifestari, deasemenea) dar oricum ar fi, a dori inseamna, prin definitie, a vrea, a pretinde si asta poarta povara stropului de egoism din noi.

    RăspundețiȘtergere
  5. analiza si sinteza dorintei nu aduce claritate in domeniul ei pentru ca ea insasi este sursa tezei, antitezei si sintezei; analizand-o esti in domeniul ei nu in afara' dorinta fizica cum o denumesti este planul fizic in care traiesti si este cea mai plenara si transparenta expresie a ceea ce este. "Omorarea dorintei ", anihilarea ei este o crima oricum o iei si un act fara vreo justificare. de aceea nu vad nevoia de reactie pentru"depasirea ei" , concomitent percep libertatea dorintei si a mea in fata ei prin recunostere, cunoastre, meditatie si rleatia actiunii sau nonactiunii in interactiune cu ea, particulara, punctuala.Altfel spus disponibilitatea si indisponibilitatea este arta interactiunii armonice in dinamica relatiei cu formele dorintei. In filosifia greaca antica este metaforizata aceasta calitate de"alta si meru alta' sub forma unui zeu care-si schimba mereu fata pacalindu-ne si in povestea respectiva se spune ca cel care-l prinde si tine strans rapindu-i posibilitatea schimbarii sale va afla toate secretele de la acesta si oaraseste statutul pacalitului ca identitate si rol in povestea respectiva. din puctul meu de vdere dorinta nu este inamicul nr.1 decat daca asa o facem prin atitudine in fata ei; in perceptia mea subiectiva individul uman este dorinta in dinamica. dorinta nu poate decat sa separe ceea ce este de ceea ce ar trebui sa fie ca in spatiul creat de ea omul sa se miste liber de orice constrangere prin 'echilibrarea" celor doua polaritati ale dorintei a carei expresie completa este. Polaritaile dorintei sunt limitele ei intre care oscilatia dorintei isi are campul actiunii sale. oscilatia dorintei poate avea frecvente diferite functie de viteza gandului. Afirmatia dorintei este implinirea ei cand viteza gandului este a gandului uman in originea sa si nu se mai numeste "dorinta"; incetinirea gandului prin conditionarea dorintei prin exigentele ei, scade frecventa si incetineste corporalizarea dorintei concretizate fizic sau implinite, prin polarizarile sale, sau corporalizarea ei cu cele doua 'fete" psihologice in sfera perceptiei "fizice", corporale. Altfel spus, in perceptia mea dorinta este copilul nostru iar, dinamica sa schimbatoare este exprimarea potentialului sau complet intr-o succesiune greu de urmarit constient. Este cineva care "se lupta cu copilul sau" , are raspunsul evidentei efortului controlului si relatei cu el.Controlul aproapelui tau chiar la nivele subtile de neconstientizat sau subconstiente din punctul perceptiei mele este inutilitate care in functionare genereaza dezordini mentale-psihologice si fiziologice pentru ca este "atac constant" la plenitudinea existentei asa cum este ea. Inlusiv curiozitatea este atacul plictiselii de ceea ce stii deja; un om plictisit, 'zgandareste' pe ceilalti bagandu-si nasul in istoria lor pentru ca in alta parte nu poate.

    RăspundețiȘtergere
  6. Prin comunicare 'punem peste in balta" sau pescuim in balta si asta ne diferentiaza ca atitudine. nu scriu pentru cei ce stiu (cu acestia ma impartasesc daca vor impartasire, daca nu ,nu) scriu pentru cei care cred ca nu stiu ca sa-i provoc sa descopere stiinta lor "parasind valul psihologic al nestiintei, neputintei" aruncat asupra omenirii care- i canalizeaza energia in firectiile unor interese straine de natura si ratiunea existentei sale. Cunoscutul sau stiinta si necunoscutul sau ce vom cunoaste, este monada cognoscibilului in armonia sa in care ambele polaritati denumite cunoastere necunoastere sunt "congruente in dinamica" Cine cunoaste totul este in necunoscut si cine nu cunoaste este in cunoastre; intre aceste doua fete la extrema paradoxului cognoscibilului, exista nivele armonice ca proportii ale constientei paradoxului. Generalistul stie totul despre nimic si expertul stie nimic despre totul; pe drumul devenirii lor ajunge in final la aceeasi limita din directii diferite. Constienta se poate 'pozitiona " libera pe unul din aceste nivele armonice cu fiziologii disticte ca si comportament sau modalitate temporala ale ordinii formal-informale. "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti' nu este ilogism ci constienta nivelului dezordinii provocate prin comportament la toate nivelurile existentei proprii care ne reflecta tirania ca atitudine in raport cu fiinta, caci nu poti "sa faci ceea ce nu esti". dorinta iubirii nu este iubire- iubirea dorintei de iubire este obsesie- iubirea dorintei este datoria dorintei fata de noi insine ca sursa ei. Nu sunt extrem de incantat de cum am reflectat perceptia , cam in graba.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din ce scrii deduc ca tu "sti", parasind "valul psihologic al nestiintei, neputintei". Nefiind un stiutor, pot doar sa-ti spun ca in perceptia mea, pentru a-ti iubi "aproapele ca pe tine insuti", trebuie intai sa te iubesti intr-atat de mult pe tine, cu constienta pana la rana a propriilor "valuri psihologice ale nestiintei sau neputintei", incat sa le poti cuprinde si intelege pe ale celuilalt. Ca sa nu plictisesc prea mult cu vorbe ce genereaza alte vorbe, mai spun ca nu am adus in discutie iubirea in ecuatie cu dorinta, pentru ca din punctul meu de vedere cele doua se exclud reciproc, mergand pe drumuri paralele. Si desi mai am multe de invatat, pot afirma insa ca perceptiile mele sunt suma unor experiente traite (chiar si gresite ele si oricum nu pe toate palierele a tot ce inseamna viata) si din care am invatat sa nu ma joc nici cu notiunea de iubire, nici cu cea de dorinta, ci sa le relev (nu definesc) asa cum am putut sau nu sa le traiesc si sa nu folosesc cuvantele "libertate" sau "liber" prea des, el in opinia mea fiind o notiune utopica, un cuvant creat uneori pentru a ne da senzatia de superioritate fata de un altul despre care avem perceptia ca ar fi obedient cuiva sau a ceva si alteori falsa senzatie a puterii lui "a fi". Tot in opinia mea, totul este in interdependenta (armonica sau nu) si prin urmare nimic nu poate fi liber sau eliberat. Si inchei spunandu-ti ca, invitandu-te sa-ti expui o parere nu am dorit nici sa te "zgandaresc" si nici sa-mi bag nasul in istoria ta, ci doar sa am imaginea unei pareri argumentate, alta decat cea a mea (care s-ar fi putut sa fie gresita), ca astfel sa pot "zari" unde gresesc sau nu (considerand parerea unui necunoscut ca fiind obiectiva fata de a cuiva care te cunoaste si din dorinta de a nu te supara nu releva sinceritatea). Era ca un fel de favoare ceruta unui necunoscut si nu un "atac" concertat si ca un joc de cuvinte am sa-ti spun ca totusi mi-ai facut o favoare, cea a inca unei lectii invatate - aceea ca nu oricui poti cere o favoare, pentru ca poti da nastere la suspiciuni. Multumesc.

      Ștergere
  7. imi pre rau ca fara sa vreau te-am pus in defensiva si justificari personale; iarta daca poti

    RăspundețiȘtergere
  8. Nu duc nici o batalie ca sa fiu in defensiva.
    Punctului tau de vedere pe care-l oferi celor care nu stiu si il impartasesti celor ce stiu, eu am raspuns deschis cu punctul meu de vedere care deriva din experiente personale, pentru ca asa mi s-a parut cinstit, punand ce-i drept si intrebari, pentru ca altfel ar fi insemnat doar sa teoretizez si am avut reprezentarea ca nu asta doresti de la un interlocutor. Insa asta nu are nici o legatura cu justificarea (a justifica = a se dezvinovati, a se disculpa), pentru ca nu ma stiu sau simt vinovat de vreo atitudine jignitoare sau ironica fata de continutul textelor sau de tine in calitate de autor al lor si cu atat mai putin de vreo intentie ascunsa, sau de vreo frauda morala.
    Cum as putea ierta sau neierta faptul ca un om daruieste din viziunile, ideile, sau trairile lui, chiar? Sa iert, ce? Ceva pentru ce tocmai ti-am multumit? Experienta altor viziuni decat ale mele, m-a imbogatit si deopotriva, m-a bucurat.

    RăspundețiȘtergere