Confruntarea este un cuvant interesant, larg folosit, dar care este actiunea sa?
Ca sa-i percepem actiunea este necesar sa-l intelegem ca proces de procese in care fiecare litera este un proces iar succesiunea acestora se infasoara ca o unda vibratorie in intr-o unda cuprinzatoare care constitue domeniul de functionare al cuvantului gandit si rostit. Este un cuvant compus, are doua componente semnificative fiecare in parte, din infruntare si con. Am inainta in intelegere asociind cele doua cuvinte desfasurat in "conul infruntarilor". Aceasta desfasurare pune in evidenta o unicitate activa , o samanta din care se nasc toate infruntarile indiferent de forma si domeniul lor, sau un varf al tuturor acestor infruntari, un punct de convergenta sau intalnire a lor. Daca analizam toate formele si domeniile in care se manifesta aceasta actiune emisa , aceasta radiatie, in mod sigur nu ne-ar ajunge tot timpul ca s-o facem. Dar daca exploram samanta si natura ei apare o intelegere simpla a actiunii si modalitatilor prin care se autointretine precum si germenele din samanta. Care este punctul de convergenta al tuturor infruntarilor, sau care este samanta din care se nasc? Evident este constiinta , toate infruntarile sunt in terenul constiintei. Prima conditie ca sa existe o infruntare este aceea de a fi constient de existenta si mai ales realitatea a ceva cu care sa te infrunti. Provocarea implica existenta in constiinta a unei realitati dusmanoase constiintei, fara de care constiinta nu ar avea ce sa infrunte. Paradoxal cum constiinta genereaza, imagineaza in ea insasi fara sa fie constransa (de altcineva care acolo nu exista, exista doar constiinta), o realitate dusmanoasa ei cu care sa se infrunte ca sa-si dovedeasca puterea si libertatea. Ar putea exista o astfel de situatie si modalitate comportamentala daca exista in constiinta incredere in sine si constienta sa? Cand nu exista in constiinta constienta de sine care este samburele increderii in sine, noi folosim pentru a distinge aceasta situatie comica de realitatea constiintei, cuvantul inconstiinta. Adica o constiinta care "se crede in afara sa"; evident ca este o falsa credinta si o imposibilitate logica, constiinta se poarta cu sine nu poate fi in afara sa. Dar ca sa justificam acest fals conceptual confirmat de percetia modelata astfel prin concept, am inventata "fragmentele de constiinta" care pot parasi marea masa a constiintei, sau cum se spune am inventat procentele de constiinta din constiinta, alta comedie. Constiinta este evident o calitate nu o cantitate pe care sa o tratam procentual, este sau nu este. Aici intevine "a fi sau a nu fi " dar cine pune problema asta daca nu tot constiinta? Ceea care este isi pune problema daca este!:) Fragmentarea constiintei este un fals bazic al irationalitatii inventate tot de constiinta. Cand spun ca ne aflam intr-un holospatiu, un spatiu artificial de antrenament creat de propria constiinta si ca nimic din ce percepem nu este asa cum pare sa fie (lumea iluziilor), nu spun ca traim in iluzie ci ca producem iluzia ca sa traim in ea, ne autoiluzionam si asta ne produce durere atunci cand luam iluzia sau parerea ca adevar si realitate obiectiva. Este o relitate obiectivata de noi ca apoi sa o infruntam ca sa nu ne plictisim si fara sa scapam de plictiseala. Acesta modalitate comportamentala din constiinta este confruntarea, Infruntam tot ce creem in constiinta ca sa ne dovedim ce? Ca suntem creatori distrugand integritatea constiintei? Distrugandu-ne pe noi insine ne dovedim creativitatea? Nu degeaba se spune ca omul este cel mai mare si crud dusman al sau, cel mai nemilos si neiertator judecator al sinelui. Nu sunt cuvinte fara continut afirmastiile de genul: "parerea, impresia si credinta ta nu este ,nu a fost si nu va fi adevarul" sau "este adevarul actiunii tale si nu adevarul a carei expresie esti". Comedia politica se bazeaza pe opinii si pareri, impresii si premeditari, toate dinainte nascute din confruntare ale carei mijloace sunt calomniile, contestarile si infruntarile create tot de politicieni in propria lor constiinta inconstienta (fara constienta de sine) Implicit cand actiunile tale pornesc din confruntare accepti realitatea ca dusmanoasa tie si te aperi atacand, ignorand faptul ca tu o faci asa. Ca sa invingi (acesta este scopul creeri in constiinta a confruntarii) nu ai alta sansa decat sa incetezi confruntarea; altfel esti inchis in ea. Confruntarea implica automat acceptarea existentei unei realitati dusmanoase ca obiectiva si independenta de tine insuti; cercul vicios este inchis si astfel inaintea oricarei infruntari ai pierdut. Dar care este realitatea prima si ultima alta decat viata? Acesta intrebare releva faptul ca infruntam si confruntam viata, ne opunem ei. Probabil ca facem asta ca sa ne dovedim faptul ca viata este imbatabila in ciuda tuturor eforturilor noastre de a o contesta si infrunta, ca viata este un dat calitativ de nerefuzat scapand astfel de teama de a nu fi sau teama de inexistenta. Evidenta ne arata ca impofida scopurilor noastre, confruntarea nu face decat sa intareasca teama de viata fara intarirea constientei inevitabilitatii ei. Omul isi genereza durere si suferinta crezand ca se pune bine cu Dumnezeu (autoflagelare) inchipuindu-si existenta ca pe o confrunatre perpetua si sustinut de conceptul pacatului inchipuit originar. Pai daca exista o greseala si repetata se transforma in pacat, care ar fi aceea? Ne intrebam ca sa nu o mai repetam! Confruntare este sursa suferintelor.Comportamentul cristic (constiintei eliberate) in fata acuzelor si biciuirilor cruzilor judecatori dusmanosi aprioric lui, care a fost? Evident lipsa oricarei confruntari, nu a negat , nu a afirmat propria nevinovatie (greseala este invatare, pacatul rutina greselii), nu a apelat la puterea sa, intr-un cuvant nu s-a confruntat cu minciuna, nu i-a dat acceptare ca realitate a fiintei umane, nu a fost invins de minciuni. Confruntarea este acceptare a unei realitati dusmanoase tie, o acceptare a rutinei de pana atunci, clipa in care accepti confruntarea. Asta este o veste buna din moment ce in clipa de acum nu acceptam confruntarea daca vrem sa scapam de durere. "Iubeste-ti dusmanii si ii vei invinge" nu mai suna ca o ineptie mistica ci este expresia ratiunii constiintei care a abandonat irationalitatea confruntarii intelegandu-i actiunea si rutina. Chiar daca 'dusmanii" te crucifica in fapt se autocrucifica ; "iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac" sunt cuvintele spiritului unic adresate fiului si nu ale fiului adresate spiritului. Acordul indiferent de consecintele sale genereaza regenerare, inviere pe un nivel de ordine si energie care se reverbereaza in cele mai grosolane si aparent inerte structuri ale gandirii, stereotipurile si rutinele asocierilor sinelui cu nesinele imaginat. Cand binele spune da, refuzati sa vi-l asumati pe nu. Divinitatea este adevaratul Cristos pe care fiecare om il percepe si este chiar in om. Pana spargeti cochilia (coconul) si eliberati adevaratul vostru sine veti continua sa fiti prinsi in acelasi vartej al confruntarilor (acceptarile unei realitati create de altii, circumstantele propriei divinitati nu exista).Viziunea voastra mentala poate fi clara dar corpul fizic este inca prins in cochilie. Intelegeti ca noul nascut cu capul iesit din cochilie trebuie sa-si continue stradania , sa se elibereze complet din vechea stare (cochilie) ca sa poata trece la viata pe care o simtise din momentul ce a deschis o bresa in crusta care inchidea germenul din care a crescut. Intelegeti ca dupa aceasta mare trezire sau relizare dinlauntrul vostru este necesar multe zile si nopti de munca in izolare si tacere de unul singur. Cele mai amare incercari sunt contactele cu cei pe care ii iubiti atat de mult si carora veti incerca sa le aratati adevarul propriilor divinitati. Cu trupul si mintea impacate inspiratia celei mai inalte intelegeri (lumina mintii atat de cersite dar care se gaseste in fiecare) va inunda sufletul si intelectul nostru cu lumina pura a vietii si energiei inteligente. Suntem treziti la fiinta noastra adevarata, astfel incat ne r e cu n o a s t e m pe noi insine uniti cu infinitul, trimisi sa manifestam armonia si iubirea pe pamant. In linistea calma a sufletelor noastre am revenit la eu-rile noastre pure si stim ca suntem intregul si toata energia. De ce ne-am mai putea teme?
Ca sa-i percepem actiunea este necesar sa-l intelegem ca proces de procese in care fiecare litera este un proces iar succesiunea acestora se infasoara ca o unda vibratorie in intr-o unda cuprinzatoare care constitue domeniul de functionare al cuvantului gandit si rostit. Este un cuvant compus, are doua componente semnificative fiecare in parte, din infruntare si con. Am inainta in intelegere asociind cele doua cuvinte desfasurat in "conul infruntarilor". Aceasta desfasurare pune in evidenta o unicitate activa , o samanta din care se nasc toate infruntarile indiferent de forma si domeniul lor, sau un varf al tuturor acestor infruntari, un punct de convergenta sau intalnire a lor. Daca analizam toate formele si domeniile in care se manifesta aceasta actiune emisa , aceasta radiatie, in mod sigur nu ne-ar ajunge tot timpul ca s-o facem. Dar daca exploram samanta si natura ei apare o intelegere simpla a actiunii si modalitatilor prin care se autointretine precum si germenele din samanta. Care este punctul de convergenta al tuturor infruntarilor, sau care este samanta din care se nasc? Evident este constiinta , toate infruntarile sunt in terenul constiintei. Prima conditie ca sa existe o infruntare este aceea de a fi constient de existenta si mai ales realitatea a ceva cu care sa te infrunti. Provocarea implica existenta in constiinta a unei realitati dusmanoase constiintei, fara de care constiinta nu ar avea ce sa infrunte. Paradoxal cum constiinta genereaza, imagineaza in ea insasi fara sa fie constransa (de altcineva care acolo nu exista, exista doar constiinta), o realitate dusmanoasa ei cu care sa se infrunte ca sa-si dovedeasca puterea si libertatea. Ar putea exista o astfel de situatie si modalitate comportamentala daca exista in constiinta incredere in sine si constienta sa? Cand nu exista in constiinta constienta de sine care este samburele increderii in sine, noi folosim pentru a distinge aceasta situatie comica de realitatea constiintei, cuvantul inconstiinta. Adica o constiinta care "se crede in afara sa"; evident ca este o falsa credinta si o imposibilitate logica, constiinta se poarta cu sine nu poate fi in afara sa. Dar ca sa justificam acest fals conceptual confirmat de percetia modelata astfel prin concept, am inventata "fragmentele de constiinta" care pot parasi marea masa a constiintei, sau cum se spune am inventat procentele de constiinta din constiinta, alta comedie. Constiinta este evident o calitate nu o cantitate pe care sa o tratam procentual, este sau nu este. Aici intevine "a fi sau a nu fi " dar cine pune problema asta daca nu tot constiinta? Ceea care este isi pune problema daca este!:) Fragmentarea constiintei este un fals bazic al irationalitatii inventate tot de constiinta. Cand spun ca ne aflam intr-un holospatiu, un spatiu artificial de antrenament creat de propria constiinta si ca nimic din ce percepem nu este asa cum pare sa fie (lumea iluziilor), nu spun ca traim in iluzie ci ca producem iluzia ca sa traim in ea, ne autoiluzionam si asta ne produce durere atunci cand luam iluzia sau parerea ca adevar si realitate obiectiva. Este o relitate obiectivata de noi ca apoi sa o infruntam ca sa nu ne plictisim si fara sa scapam de plictiseala. Acesta modalitate comportamentala din constiinta este confruntarea, Infruntam tot ce creem in constiinta ca sa ne dovedim ce? Ca suntem creatori distrugand integritatea constiintei? Distrugandu-ne pe noi insine ne dovedim creativitatea? Nu degeaba se spune ca omul este cel mai mare si crud dusman al sau, cel mai nemilos si neiertator judecator al sinelui. Nu sunt cuvinte fara continut afirmastiile de genul: "parerea, impresia si credinta ta nu este ,nu a fost si nu va fi adevarul" sau "este adevarul actiunii tale si nu adevarul a carei expresie esti". Comedia politica se bazeaza pe opinii si pareri, impresii si premeditari, toate dinainte nascute din confruntare ale carei mijloace sunt calomniile, contestarile si infruntarile create tot de politicieni in propria lor constiinta inconstienta (fara constienta de sine) Implicit cand actiunile tale pornesc din confruntare accepti realitatea ca dusmanoasa tie si te aperi atacand, ignorand faptul ca tu o faci asa. Ca sa invingi (acesta este scopul creeri in constiinta a confruntarii) nu ai alta sansa decat sa incetezi confruntarea; altfel esti inchis in ea. Confruntarea implica automat acceptarea existentei unei realitati dusmanoase ca obiectiva si independenta de tine insuti; cercul vicios este inchis si astfel inaintea oricarei infruntari ai pierdut. Dar care este realitatea prima si ultima alta decat viata? Acesta intrebare releva faptul ca infruntam si confruntam viata, ne opunem ei. Probabil ca facem asta ca sa ne dovedim faptul ca viata este imbatabila in ciuda tuturor eforturilor noastre de a o contesta si infrunta, ca viata este un dat calitativ de nerefuzat scapand astfel de teama de a nu fi sau teama de inexistenta. Evidenta ne arata ca impofida scopurilor noastre, confruntarea nu face decat sa intareasca teama de viata fara intarirea constientei inevitabilitatii ei. Omul isi genereza durere si suferinta crezand ca se pune bine cu Dumnezeu (autoflagelare) inchipuindu-si existenta ca pe o confrunatre perpetua si sustinut de conceptul pacatului inchipuit originar. Pai daca exista o greseala si repetata se transforma in pacat, care ar fi aceea? Ne intrebam ca sa nu o mai repetam! Confruntare este sursa suferintelor.Comportamentul cristic (constiintei eliberate) in fata acuzelor si biciuirilor cruzilor judecatori dusmanosi aprioric lui, care a fost? Evident lipsa oricarei confruntari, nu a negat , nu a afirmat propria nevinovatie (greseala este invatare, pacatul rutina greselii), nu a apelat la puterea sa, intr-un cuvant nu s-a confruntat cu minciuna, nu i-a dat acceptare ca realitate a fiintei umane, nu a fost invins de minciuni. Confruntarea este acceptare a unei realitati dusmanoase tie, o acceptare a rutinei de pana atunci, clipa in care accepti confruntarea. Asta este o veste buna din moment ce in clipa de acum nu acceptam confruntarea daca vrem sa scapam de durere. "Iubeste-ti dusmanii si ii vei invinge" nu mai suna ca o ineptie mistica ci este expresia ratiunii constiintei care a abandonat irationalitatea confruntarii intelegandu-i actiunea si rutina. Chiar daca 'dusmanii" te crucifica in fapt se autocrucifica ; "iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac" sunt cuvintele spiritului unic adresate fiului si nu ale fiului adresate spiritului. Acordul indiferent de consecintele sale genereaza regenerare, inviere pe un nivel de ordine si energie care se reverbereaza in cele mai grosolane si aparent inerte structuri ale gandirii, stereotipurile si rutinele asocierilor sinelui cu nesinele imaginat. Cand binele spune da, refuzati sa vi-l asumati pe nu. Divinitatea este adevaratul Cristos pe care fiecare om il percepe si este chiar in om. Pana spargeti cochilia (coconul) si eliberati adevaratul vostru sine veti continua sa fiti prinsi in acelasi vartej al confruntarilor (acceptarile unei realitati create de altii, circumstantele propriei divinitati nu exista).Viziunea voastra mentala poate fi clara dar corpul fizic este inca prins in cochilie. Intelegeti ca noul nascut cu capul iesit din cochilie trebuie sa-si continue stradania , sa se elibereze complet din vechea stare (cochilie) ca sa poata trece la viata pe care o simtise din momentul ce a deschis o bresa in crusta care inchidea germenul din care a crescut. Intelegeti ca dupa aceasta mare trezire sau relizare dinlauntrul vostru este necesar multe zile si nopti de munca in izolare si tacere de unul singur. Cele mai amare incercari sunt contactele cu cei pe care ii iubiti atat de mult si carora veti incerca sa le aratati adevarul propriilor divinitati. Cu trupul si mintea impacate inspiratia celei mai inalte intelegeri (lumina mintii atat de cersite dar care se gaseste in fiecare) va inunda sufletul si intelectul nostru cu lumina pura a vietii si energiei inteligente. Suntem treziti la fiinta noastra adevarata, astfel incat ne r e cu n o a s t e m pe noi insine uniti cu infinitul, trimisi sa manifestam armonia si iubirea pe pamant. In linistea calma a sufletelor noastre am revenit la eu-rile noastre pure si stim ca suntem intregul si toata energia. De ce ne-am mai putea teme?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu