acceptare sau curaj

Sa fie oare modul in care relationam cu planeta o expresie a capacitatii noastre de a iubi?

Este o intrebare simpla pe care mi-o pun, in linistea meditatiei dinamice...

 ...stand de vorba cu voi, dragi prieteni. Nu sunt Vio ci Rodia.

In relatiile noastre, in general, prima atitudine este aceea a dorintei de a domina. Asta se poate vedea cu ochiul liber, pentru acela ce are ochi de vazut, chiar daca, ne justificam cu dorinta de a avea prieteni, de a avea cui sa “daruim binele”, de a avea o relatie de cuplu in care sa ne putem exprima… Pare ca am fi niste “rai”. In realitate, intreaga noastra istorie personala, aceea cu care ne-am trezit, fara a avea dreptul de a discerne sau decide la diferite momente, este prima cauza a acestei atitudini in relatiile noastre: de dominatie. Nu tu, omule, ai aceasta trasatura ce a devenit caracteristica. Haide sa privim putin in urma. Poate nu iti amintesti cum de copil, ai fost “educat” sa nu te lasi! Sa nu te dai batut, ca doar esti copilul care nu are voie sa isi faca de rusine parintii. Sa iei o nota mai buna decat colipul vecinilor de la etajul trei, ca doar el este copilul soferului… Daca nu iti amintesti ca asa ai patit ca si copil, atunci cauta in atitudinea ta de parinte. Cum iti daruiesti copilul, din aceasta perspectiva? Ai curajul sa ii spui copilului sa se manifeste asa cum este el, in oricare dintre situatiile care iti pun tie, parintele, orgoliul la incercare?

Ai curajul sa ii spui: dragul meu, esti o fiinta libera, care invata (descopera) exprimarea vietii, prin relationarea cu tot ceea ce te inconjoara. Experimenteaza! Experimenteaza sa te imprietenesti si cu piatra pe care calci dar si cu fetita soferului, experimenteaza cata durere este cand, noi parintii, ucidem porcul… experimenteaza dragul nostru coechipier de viata, copilul nostru liber, ca esti o fiinta libera sa decizi daca materiile pe care le studiezi te bucura sau ai vrea sa studiezi prietenia cu animalele, devenind cioban… Tie, care esti parinte si citesti aceste randuri, ti se pare ca aberez… ca “uite ce prostie…”! Imi asum constient aceste cuvinte si mai ales imi asum sa le rostesc, sa le darui acum, din adancul inimii… poate ca macar copiii vostri vor citi si vor refuza, cat mai repede posibil, sa mai accepte stafeta urii, imbracata in frumoase haine de parinte grijuliu… Ura disimulata in grija cu care, chiar si in planul alimentatiei se preda stafeta mortii si nu stafeta vietii… Ura cu care, daca tu, parinte ai suferit acceptand aceasta stafeta din neintelegerea (ori incapacitatea de a face fata “cunoasterii” parintilor ce te-au daruit cu aceeasi istorie personala), parca te simti dator sa o dai mai departe… Nu cumva sa se piarda traditia. Traditia ca media de viata este de 70 de ani, spre exemplu, crezi tu ca este o stafeta pe care esti obligat sa o dai mai departe??? De unde aceasta autolimitare? Din atitudinea de “a deveni batran” pentru ca ai o varsta decurge la propriu degradarea, care va confirma regula. Varsta biologica, atunci cand modul de expresie a vietii ce suntem este in accord cu inima noastra, este insutit mai lunga decat cei 70 de ani ai trairii in ura.

Experimenteaza tu, parinte ori copil, daca nu cumva, iubind si vecinul de la trei, la fel ca floarea pe care ai pus-o in glastra, ori copacii din padure, nu se intampla un altceva… Dar poate ca nu te lasa obisnuinta, ori orgoliul, ori… Crezi cumva ca libertatea este un ceva cu care cineva te daruieste? Nu! Esti liber sa faci un asemenea experiment… Iubeste planeta, ca pe o buna mama si, vezi, nu cumva in viata ta se intampla o minune simpla, accesibila oricui?