26 aprilie 2010

nu-ti abandona prietenii aflati la ananghie (propunere pentru un experiment interesant)

inainte de toate, o mica poveste
Este povestea fiecaruia dintre noi, povestea liceenilor, care stiam sa fim (pestriti, cu aspiratii diferite, cu pozitii sociale diferite ale parintilor, cu bugete diferite in buzunar… cu iubite sau fara…), prieteni. Va amintiti? Va amintiti cat de mare era bucuria? Neinteresul? Eram multi, impreuna, petrecand mult timp unii cu ceilalti, in mod natural. Nimic impus! De aici incolo, fiecare dintre voi, aveti o poveste proprie, cu personajele particulare ale povestii proprii…
pe care, cu drag v-o reamintiti, din cand in cand. Cu siguranta ca din nici o asemenea istorioara, nu lipseste felia de paine cu unt impartita cu drag ori “sterpelita” si infulecata cu multa placere de ceilalti… Va reamintiti ca nu aveati sentimentul de “proprietate” asupra feliei de paine? Ca pana la urma radeati impreuna de “intamplare”? Ca asta crestea sentimentul de impreuna?
premizele
In existenta noastra, a tutror, sunt momente de implinire, putere, liniste, suntem pe val, zile de glorie personala. Exista de asemenea momente in care ni s-au scufundat toate corabiile, cand nu ne iese nimic, cand totul este fara sens si nu mai stim ce, sau cum, sa facem ceva, cand busola proprie s-a blocat, iar povara exigentelor lumii fata de noi ne-a coplesit; facturile si impozitele ne doboara, si nu mai vedem nici o cale de iesire.
Ati observat ca, atunci cand sunteti la ananghie, exista anumite comportamente ale celor de langa voi, determinate de aceasta stare? Ca unii prieteni dispar, pur si simplu, ca altii dispar pentru ca le este rusine ca va sunt prieteni, ca telefonul nu mai suna… Dar exista si situatia acelora care raman constanti in atitudinea lor. Este posibil ca aceste “obisnuinte” comportamentale, cauzate de astfel de stari (circumstante), sa se intample intr-un alt fel?
Raspunsul este: nu! Pentru ca nu avem curaj! Pentru ca nu avem curajul de a decide noi in locul “deciziilor obisnuintelor exclusivismului de gasca”. Astazi esti, maine nu mai esti, uitand ca de fapt, ieri, iti placea prietenul tau…
Intr-o gasca, atunci cand unul “din gasca” este la ananghie, cel mai frecvent este ca, ceilalti (si din pacate asta se cam intampla) sa “analizeze” , la o bere sau cafea, esecul (starea, nereusita…) celui ce pana atunci le era “egal”, iar aceasta analiza (o numesc fara nici o jena: barfa!), ii linisteste!
Astfel, restul gastii este linistita, s-a tras concluzia si “gasca” are falsa senzatie ca s-a rezolvat ceva, ca au facut ceva pentru cel in cauza, ca “gasca si-a facut treaba”. In fapt, au consfintit excluderea, pentru ca unicul loc in care au cazut de accord, in gasca, a fost cand l-au criticat si judecat, pentru situatia in care a ajuns.
Se poate observa foarte simplu ca, orice grup care dezbate situatia unui membru al grupului, nu determina faptic nici un ajutor pentru cel analizat.
Pentru a deslusi si mai bine efectele acelei excluderi, sa recunoastem gustul amar cu care ramanem in urma participarii la o asemenea dezbatere.
… te trezesti undeva, la o terasa povestind… sau, ii povestesti nepotului tau, mici istorii, haioase sau nu, din istoria “fostei gasti”, care inevitabil conduc spre aceeasi stare, de amaraciune, de “nu mai e cum a fost”. Ce pacat ca nu mai este! Unde sunt vremurile de alta data?
Unde sunt acum, oamenii care erau personajele oricareia dintre povestirile noastre… Au disparut ei, sau, a disparut acel impreuna? Poate ca fiecare dintre ei, in parte, acum, povesteste aceeasi istorie a timpului cand eram impreuna, nerealizand ca povestesc la nesfarsit, tocmai pentru ca acum, nu se mai intampla nimic!
Astfel, impreuna, este mai important decat povestile despre impreuna. Acest impreuna, genera singur, de la sine, in timp real, povestioarele (intamplarile) proprii.
Iata de ce, amaraciunea ne urmareste constant atunci cand ne programam, de la inceputul anului, concediile (intamplarile)… Este o amaraciune deja programata, care ne ramane alaturi, ca un timbru ce insoteste scrisoarea pe tot traseul pana la destinatar… asa ne condamnam la amaraciune…
Ce sa mai vorvbim de povestile de dragoste…? Cum unele, se desfasurau simplu, fara a deveni “serioase” si care nu afectau deloc acel “impreuna”, altele care, devenind “serioase”, provocau inevitabil iesirea din “gasca”. Tu, cu cine te-ai rupt din gasca ta?
…ai primi, in vizita de o saptamana, un prieten, in locul in carea locuiesti, doar tu cu iubita (iubitul) tau??? Cine s-ar opune? Tu? Iubita ta? Ai bagat de seama ca prietenii ce vin acolo in vizita primesc deja, statulul de “musafiri”? Statutul de gazda-musafir este nascut din insasi relatia, de izolare, dintre cei doi, proprietari ai locului, fiecare dintre cei doi fiind musafir si gazda in viata celuilalt. Un model de relationare translatat implicit fata de orice din exteriorul lor.
Nu se poate sa nu va reamintiti ca macar o data, in gasca voastra, s-a afirmat: “nu mai vine la bere… s-a maritat…”
Ori, ce stres este ca vin parintii in vizita si, ce usurare cand pleaca… (putem spune, amuzandu-ne putin ca, natura relatiei de izolare dintre cei doi, este corcitura tipului de relatie dintre “socrii mici si cei mari…”, astfel lantul prieteniei, se rupe sub greutatea lantului slabiciunilor (traditiilor) familiale perpetuate…. Si se mai poate numi: acum suntem oameni mari, responsabili, ce facem diferite lucruri complexe ori cpmlicate, la casa noastra, …dar singuri!
Si se impune cu tarie repunerea intrebarii: cum oare de la “impreuna” se ajunge neconditionat la izolare (impreuna versus singur)???
Observam ca numitorul comun al nefericirii si amaraciunii (abia sesizabila de cele mai multe ori, dar rabufnind cate odata) este trecerea implacabila de la a fi impreuna la a afi singur, pas cu pas. Trecerea pe nesimtite de la puterea de a fi impreuna la slabiciunea singuratatii.  (va continua)

3 comentarii:

  1. E foarte interesant subiectul. Mai ales pentru ca ai vorbit de trecut. Unde sunt prietenii de odinioara?(!)
    Revenind in prezent .. cu cat ai mai putine asteptari de la prieteni, cu atat mai mult nu bagi de seama ca lipsesc de la ananghia ta.
    Si faptul ca prietenii barfesc.. pai ce-i barfa?
    Barfa este mintea separata de intreg care nu stie ca se barfeste pe sine.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu ocazia acestui periplu prin amintiri si prietenii, mi-am sunat prietena din adolescenta si am stat de vorba. Legatura noastra se pastreaza de peste 25 de ani si este la fel de calda ca in trecut. Secretul? Ne vedem rar (uneori odata la 2 ani), nu ne cerem nimic una alteia, nu ne dam sfaturi reciproce ci doar ne spunem parerea, ne ascultam cu atentie si interes de fiecare data.

    Prietenia poate fi definita? Cred ca doar poti sa o simti.

    RăspundețiȘtergere
  3. Exista desigur si exceptii. Eu am norocul sa am langa mine un om care " nu a uitat de unde a plecat" si, chiar daca acum are o firma si-i merge destul de bine, el este cel care saluta primul si-l intreaba de sanatate pe un coleg de generala care este cioban sau zilier prin sat. Si nu de putine ori a riscat ca sa-si ajute vreun prieten aflat la ananghie. Sunt sigura ca de-asta-i merge bine.

    RăspundețiȘtergere