poveste, III

La rasaritul Soarelui califul deschise ochii si se vazu ca nu se afla in palatul sau;

speriat intelese ca acel cosmar nu se sfarsise, ca este abandonat de siuta sa in acel loc mizerabil si salbatic, sperata ca fusese un vis urat ziua amintita fu inlcuita de o cumplita disperare. Sari in picioare furios , ferm convins ca-si va gasi supusii, planificand scenariile teribilei sale razbunari si ingrozitoarelor pedepse, alerga pe plaja fara de sfarsit ca un nebun toata ziua . Asa isi petrecu trei zile fara sa gasesaca altceva\decat nisip si pietre. Constrans de imprejuari si foame se hotara sa escaladeze abrupta faleza  ce parca se intindea pana la cer; julindu-si degetele si sfasiindu-si hainele dupa un indelung chinuitor efort  ajunse sus si nu putina ii fu disperarea cand , vazu in fata sa o intindere fara sfarsit a unui desert incremenit parca in nemiscare. Din nou disperarea lua locul sperantei, inebuni urland de furie, si-si pierdu constiinta. Cand isi reveni, pierdu-se notiunea timpului , Soarele ii arata ca se afla in curgerea zilei spre apus si incurajat de racoarea promitatoare a noptii, se hotara sa strabata desertul , sperand si inchipuindu-si satisfactiile razbunarilor la intoarcerea in palat. Dar speranta este cealalta fata a disperarii si dupa eforturi infioratoare , silit sa se hraneasca cu ganganii, cu hainele zdrentuite si pielea sfasiata  cu ultimile puteri tarandu-se, epuizat complet, renunta la tot si-si accepta moartea; dar acest gand al unei morti fara glorie, invins de nisipuri si privatiuni , tradat de proprii supusi, departe in necunoscut fata de stramosii sai gloriosi, ii starni ultimile ramasite de manie si ridica capul din colb hotarat sa mearga mai departe cand, ce sa vezi, in fata sa se afla zidurile unei cetati; astepta putin sa nu dispara ca fantomele desertului, se ridica si-si curata fata de nisip, privi din nou si cetatea era tot acolo. O forta pe care nu banuia sa o mai aiba il impinse in mare graba si alerga spre fantana din piata cetatii spre a-si satisface imensa uscaciune din launtrul sau. Tocmai cand pregatea sa-si cufunde capul in apa o lovitura napraznica il pocni in moalele capului si apucat de guler  fu indepartat de apa: 'ai platit calicule?" auzi califul de la un zdrahon, vulgar si brutal paznic al fantanii. Asa ceva califul nostru nici in imaginatia sa morbida si cruda nu -si inchipuise a fi posibil, nici ca schingiure nu-si imaginase; infuriat la culme incepu sa urle la zdrahon ca El este Marele Calif, stapanul vietii si mortii din tara sa, ca in aprige chinuri va muri zdrahonul care a indraznit sa-l loveasca si impiedice sa-si satisfaca setea. Un hohot de ras auzi in jurul sau; zdrahonul tinandu-se de burta abia mai putea respira de ras si oamenii din piata il acompaniau cu sarg,  "Iata oameni buni, spuse zdrahonul printre hohote, avem placerea sa intalnim un nebun; nebun sau nu regula e sa plateasca apa" Califul rosu de furie isi reafirma statutul, puterea si cruzimea prin care-i va pedepsi pe cei ce rad, insetat , incerca sa se arunce in fantana; dar vigilent zdrahonul il prinse si ii servi o bataie sora cu moartea in hohotele de ras a privitorilor ,il apuca de guler, il tara pana la poarta cetatii, il arunca in colb ca pe un sac cu gunoaie. In acel moment , furia, durerile, setea, disperarea,  si toate celelalte se dovedira incapabile sa mai exprime imensa frustare a califului nostru si-l parasira. Linistit , calm, fara ganduri, califul privea zidurile cetatii plimbandu-si ochii pe fiecare piatra , pana ajunsera la mica fereasta de la care un barbat ii facea semne sa se apropie.
P.S. morala povestitorului: Ideea de identitate este nebunie si se vindeca cu bataia.