de martisor

(postare Rodia)
Ne întrebam cine generează conflictele? Căutam răspunsurile în lume şi în mediocritatea ei. Dar orice răspuns aflăm nu conduce implicit la încetarea propriului conflict, a propriei dureri şi suferinţe a nemulţumirii.
 Răspunsul suntem chiar noi. De câte ori suntem conştienţi de o relaţie falsă, de o falsă conjunctura care nu onorează în desfăşurarea ei aşteptările noastre de la viaţă şi existenţa, generăm conflictul personal cu acea relaţie sau conjunctură, cu cel ce suntem în acea relaţie, sau cu elementele (în parte sau generale) ce concretizează acea conjunctură. Conştientă este sursa conflictului şi atitudinea răzbunătoare, de pedepsire a minciunii, a falsului. Este o situaţie în care inteligenţa omenirii este absenta din faptele ei. Gândirea este depăşită de situaţie şi domeniul acţiunii în acesta situaţie nu este domeniul ei, este neputincioasă. Să explorăm sursa atitudinii şi conflictului mediocrităţii (răzbunare, pedepsire). Dacă suntem atenţi la stările noastre mentale şi emoţionale, denumite şi “lăuntrice”,descoperim existenţa a doua simţăminte distincte: simţământul comuniunii şi simţământul distincţiei individuale. Simţământul tăcut al comuniunii (care nu este ataşament) se naşte dintr-o nejustificată şi aparent iraţională conştiinţă a apartenentei noastre la tot ceea ce există. Simţământul distincţiei noastre faţă de tot ce există se naşte din percepţia care ne evidenţiază permanent că suntem diferiţi de tot ce ne înconjoară şi de semenii noştri. Aceste două simţăminte coexista şi sunt conflictuale, generează conflict. Când îmbrăţişăm simţământul comuniunii, ignorând pe cel al distincţiei care dispare din percepţia noastră, comportamentul nostru pare a fi iraţional în raport cu ceilalţi şi ne conduce la pierderea colectivităţii în care coexistam prin respingerea şi izolarea de către colectivitate a unui element diferit de ea. Mai întâi suntem vidaţi de tot ce avem material prin onorarea necondiţionată a tuturor cerinţelor colectivităţii, apoi suntem vidaţi de energia entuziasmului şi bucuriei de a fi împreună cu ceilalţi şi sfârşim prin a fi minimizaţi şi catalogaţi drept inutili şi iresponsabili, ne practici şi luzeri, incapabili de a supravieţui cu orice preţ, sau inadaptabili şi cazaţi prin spiţele de nebuni, sau neajutoraţi; asta în cazul în care nu ne retragem noi înşine în peşteri sau asramuri sau mănăstiri (variante de compromis). Pierdem colectivul existenţial prin slujirea şi aservirea lui. Când îmbrăţişăm simţământul distincţiei faţă de tot ce ne înconjoară, ignorând simţământul comuniunii (caz în care acesta din urmă dispare), onorăm competiţiile de orice fel, luptele de orice natură cu cei diferiţi şi neimportanţi pentru noi, onorăm exploatarea oricăror resurse. Putem ajunge după gradul de indiferentă faţă de toţi ceilalţi la cele mai înalte poziţii sociale sau în structurile secrete ale ierarhiilor controloare a societăţii omeneşti; este în final aceeaşi izolare şi pierdere a colectivului existenţial, dar de această dată prin supunerea şi dominaţia lui. Explorând unilateralitatea celor două simţăminte şi consecinţele asemănătoare a acţiunilor lor putem avea intuiţia necesităţii concilierii existenţei lor la prima vedere paradoxale şi conflictuale, ireconciliabile. Consecinţa devastatoare a acestui conflict pe diferite grade de exprimare şi expresie este mediocritatea.Mediocritatea este neperceputa, tăcută, aparent cauzala, iar cercul irevocabilităţii acestor două simţăminte evidente pentru fiecare, continua la nesfârşit dacă nu îi punem noi înşine capăt. Desigur că situaţiile explorate unilateral nu există continuu, ci ele se substitute una alteia în diferite grade şi combinaţii în fiecare, complicând şi mai tare situaţiile individuale în care suntem, produc schimbări de atitudine şi comportament spectaculoase, neaşteptate, pocăiri şi răzbunări subite şi aparent neprogramate, determinate de o necunoscută şi imprevizibilă forţă independentă de noi. Când simţământul comunităţii predomina, de dragul egalităţii cu toţi ceilalţi ne diminuam permanent calităţile şi expresiile de sine până ajungem la o comunizare în vulgaritate şi meschinărie. Când simţământul distincţiei predomina, ne diminuam permanent expresia şi comportamentul până la comunizare în indiferenţă şi cruzime. Oare este posibilă concilierea şi încetarea conflictului? Evident este necesar să “săpăm” în adâncime. Se spune că toţi suntem egali, dar evidenta spune că nu este adevărat. Deşi aspiraţiile spre egalitate şi negarea ei de evidentă ne constrânge în direcţia unei alegeri între cele două, nu putem ignora niciuna oricât de tare ne-am strădui. De unde vine conceptul de egalitate? Din matematică; exprimarea egalităţii a două elemente unice în sine, fie axiomatica, fie demonstrată sau rezultată pe calea raţiunii logice. Dar atunci când avem de a face cu structuri de elemente, cu unice structuri întregi formate din mai multe elemente unice în sine, mai poate fi folosit relevant conceptual de egalitate? Evident că nu. Cele două sau mai multe structuri complexe, întregi (unice) fiecare, pot avea unul sau mai multe elemente componente egale fără a fi egale între ele. (de ex. putem afirma egalitatea volumelor, nu şi a structurilor. Pentru cazul în care toate elementele componente ale celor două structuri întregi explorate şi exprimate matematic sunt egale, este folosit termenul de congruenta, cele două structuri individuale sunt congruente. Dacă în matematică aceste evidente sunt înţelese şi corect exprimate, nu aceeaşi situaţie este în domeniul psihologic, domeniul efectelor cunoaşterii prin modelarea energiei umane. Iată că ceea ce este valabil în ştiinţă şi domeniul său exterior şi relativ, este pragmatic şi folositor, aceeaşi cunoaştere în domeniul interior are efecte diferite, generatoare de conflict. Fiinţă umană nu aparţine domeniului cunoaşterii, ci generează cunoaştere asemănător unui izvor care generează un fluviu. Izvorul este sursa, fluviul consecinţă, distincţia între izvor şi consecinţă este evidentă şi egalitatea moleculelor de apă este evidentă, nu există nici un conflict între cele două evidente, egalitatea şi diferitul. Izvorul şi fluvial nu sunt congruente având doar un element egal. Acum dacă ne întoarcem la simţămintele noastre evidente, simţământul egalităţii, comuniunii cu tot ce există şi simţământul distincţiei noastre de tot ceea ce există, simţăminte caracteristice oricărei fiinţe umane sau calităţi ale tuturor fiinţelor umane, putem concilia aparentul paradox şi evidentul conflict al lor. Fiinţele umane sunt egale şi ne congruente. Egale ca potenţial şi ne congruente că exprimări ale potenţialului. Exprimările potenţialului se numesc comportamente, sau cinetică, mişcarea din potenţial sau a potenţialului în întregul său. Explorarea elementelor comportamentului său calităţilor structurale ale fiinţelor umane ca manifestări ale potenţialului lor, poate dezvălui (scoate la vedere) minunăţii nebănuite, greu de povestit şi uşor de trăit, dar incongruenta individualităţilor umane rămâne ca şi garanţie a dinamicii unui nivel de ordine şi potenţial conţinător. Această înţelegere conduce la încetarea autodiminuarii expresiilor şi exprimărilor de şine de dragul egalităţii şi comunităţii dintre oameni şi duce la încetarea autodiminuarii expresiilor şi exprimărilor umane de dragul distingerii de mase şi autoevidenţierii propriei expresii ca superioare. Egalitatea este fundaţia existenţei tuturor fiinţelor umane iar incongruenta lor individualitatea. Orice calitate comună are grade diferite de intensitate şi intensitatea maximă conduce la egalitatea din care se nasc. Vârful şi fundaţia sunt egale ca elemente componente ale întregului om, între aceste două individualitatea este grad diferit de intensitate a trăirii, de intensitate a calităţilor expresive. Autodiminuarea şi autoevidenţierea sunt greşeli comportamentale generate de confuzie şi hipnoza educativă. Fiecare fiinţă umană este firesc să fie motivată de intensitatea propriei trăiri şi nicidecum de competiţia cu intensităţile celorlalte trăiri. Răzbunarea este arma prostului. Dragostea ca stare este intensitatea trăirii inteligente, înţelegere (lumina) şi înţelepciune (raţiune). Vă propun o competiţie reală în raliul celor mai intense trăiri ale dragostei. Acesta este darul meu de Mărţişor pentru voi toţi! Un nou soare a răsărit, hrăniţi cu dragoste soarele dragostei care sunteţi!