starea de a fi III

Starea de a fi, oricare ar fi ea, este starea unui centru fixat, o existenta conditionata, gandita, memorata, obiectivată existential. Din punct de vedere intellectual este o idée, din punctual de vedere psihologic, un sentiment, din punct de vedere fizic, o fapta. Cand ideea, sentimentul si fapta una sunt, este o actiune ( miscare completa a starii dea fi).
 Reactia la acesta actiune, refuzul starii de a fi, are drept consecinta uzura starii de a fi, conflict in interiorul starii de a fi. Fragmetarea ei in doua parti separate imaginar care se contesta reciproc (fragmentarea gandirii), este autocontestare a starii este numita dialog interior (conflictul ideilor), teama (conflictul sentimentelor), razboi (conflictul faptelor). Starea de a fi este pura. Refuzul său genereaza impuritate, deseuri informationale descriptive care sunt modele de cum ar trebui sa fie ea, ca sugestii subliminale. (Exemplu: descrierea saraciei induce un model netransparent de cum ar trebui sa fie respectiva situatie si acest model necunoscut devine dorinta si se prezinta ca solutie la situatia de saracie, generand refuzul starii si conflict interior in stare cu ea insasi, foarte cunoscuta nemultumire de sine). Starea de a fi este pura, neatributiva; starea nu este “de saracie”, acest atribut fiind reactia la stare, ataşată stării, care-si genereaza propriul opus, bogatia. Orice atribut atasat unei stari de a fi are propriul opus, iar intre ele exista conflict si sustinere reciproca. O stare de a fi atributiva este o dorinta implinita; toate dorintele noastre sunt implinite. Ratiunea spune ca toate conflictele dorintelor inceteaza, cand perceptia ne “arata” ca exista in fapt o singura dorinta, dorinta de a fi. Reactiile sunt propriii opozanti. Ceea ce numim “gandirea mea” nu este “gandirea”, este reflectare a gindirii, ecou al nemultumirii de “sinele gandire”. Eu sunt ceea ce gandesc in timpul cand gandesc, dar eu nu sunt gandirea in acel timp. Edificiul impresionant si fabulos al “gandirii ca totalitate” este “tăcut”. EL ne arata ca in mintea uiversului, starea de a fi atributiva, este o idée pura si perfecta, un sentiment pur si perfect, o fapta pura si perfecta. Unitatea lor, este actiunea pura si perfecta a universului. Nu exista opozitie sau conflict in actiunea sa. Dar mintea mea si a ta este plina de conflicte, de contra-dictii. Oare de ce? Cand reusim performanta sa fim sinceri fata de noi insine, recunostem dorinta de a stapani, de a controla natura sau mintea universului, incercand parka sa furam cunoasterea care-I apartine. Oare asta nu seamana cu mitul luciferian sau prometeic, etc.? Lăsând miturile in urma noastra, ratiunea ne spune ca locul cunoasterii, campul si domeniul ei este al perceptiei, al mintii universale tacute. Simfonia sa, este armonia unitatii sale de nefragmentat, iar gandirea ca totalitate, partitura sa; Acesta partitura este omul natural, iar intrega simfonie este evidentiata si exprimata prin om. Omul a ales, (a gresit la un moment dat), sa se opuna functiei sale in univers. A devenit umbra, deci complet diferit, incercand sa se substitute plenitudini, sa o domine, a ajuns propriul dusman. astfel, si-a creat propriul opponent, imaginea si importanta de sine, fantoma si umbra sa actuala, ideea sa despre sine insusi. Omul este ca idée, o idée pura in mintea universului nu in inchipuirea sa reflexivă, reactiva la tot ceea ce este. Opozitia la reactie tot reactie este, opusul nu este solutia.Omul cunoasterii este tacut, exprimarea sa este simphonica, nu este o judecata de bine sau rau, tonurile sunt grave sau vesele, nici o idée sau sentiment nu exte exclus, asa cum nu poti exclude o nota din partitura fara ca o disonanta sa nu perturbe simphonia. Suntem complet diferiti de noi insine, matrite ale propriului sine. Inteligenta si matrita sa gandirea, noi si matrita noastra universul, suntem note care nu putem lipsi fara sa perturbam simfonia.”Nororcul nostru”, sau vestea buna (evanghelia), este ca simphonia nu poate fi perturbata, orice incercare de perturbare a sa, afectează doar pe cel (centrul fixat) care incearca asta. Cand se întâmplă asta, impresia este ca, lumea este perturbata si vinovata de per-turbare. Ratiunea ne arata ca impresia nu a fost si nici nu este adevarul, doar efectul proriilor incercari. Cand nu mai incerci (actionezi), impresiile nu te mai impresioneaza sau aservesc lor, fără sa devii insensibil, nu mai ai impresii, păreri, opinii si credinte, le pierzi pur si simplu, ramâi ceea ce esti. Intr-un asemenea moment percep intrebarile: dar de unde stii?, de unde stii ca asta este adevarul?, de unde stii ca nu este doar adevarul tau?. Nu stiu. Cei care intreba stiu. Aceeasi abordare rationala ar pune intrebarea K.O: cu ce cunoastere judeci cunoasterea? Nu judec, exprim. Exista alta cunoastere care sa fie cunoasterea adevarului? Nu, este o unica cunoastere, cunoasterea, care-si citeste partitura prin notele sale musicale in totalitatea lor, nu doar o bucata. Dar , DA, mai exista un participant, asa cum bine intuiti. Un participant care nu este nici partitura, nici orchestra, nici dirijorul, nici spectatorul, nici simphonia, nici…Perceptia. Ea nu se poate defini, instrumentele ei da, cu riscul separarii lor închipuite. Nu este gandire, nu este cunostere. Gandirea in domeniul ei este pura si perfecta, rationala si binefacatoare, dar cand este folosita acolo unde este inutila genereza inutilitati, irationalitati, omul irrational ca si comportament. Care este acest domeniu? Indrazneste si cunoaste.

Perceptia nu are corp, nu este ganditorul, este miracol, este neaservita cunoasterii sau timpului. Nu este proprietate, aici sau acolo, acum sau alta dată (informatie). Este limpede ca “obsesia proprietatii” este pierderea perceptiei. Inlocuitorul ei (nimic nu exista) este inchipuirea. In ordinea universului, exista ceea ce a existat si va exista mereu inainte de aparitia constiintei si exista si ceea ce exista după aparitia constiintei, emanatiile sale. Va amintiti relevarea momentului atemporal de odihna, de somn in care constiinta nu exista? Percepeti acel moment de care ne speriem asa de tare? Nu stim ce este si nici nu ne putem inchipui ce ar fi, este. Suntem intregi. Perceptia releva ceea ce este complet, intreg, fara a defini. Nu stim ce se intampla in acel moment unic, (numit centru fluid datorită manifestarilor din jurul său), stim că tot ce se intampla in afara aceluia ne oboseste, dar este cert pentru fiecare că ce se intampla acolo, ii da energie, il odihneste, il re-face (ma simt refacut). Putem oare ramane acolo? Ce s-ar intampla? Ce ne impiedică? Nu putem raspunde decat daca suntem acolo. Numai asa putem percepe si intelege ceea ce este plenitudinea, dar nu este sigur ca si putem descrie, indifferent de limbaj perceptia in mod adecvat, in asa fel incat sa putem spune ca nu mai poate exista o alta descriere. Gandirea in totalitatea ei, este opera de arta, oda inchinata existentei si vietii care nu poate exclude o oda ulterioara, este corpul universului in continua inoire regenerare, re-facere. Mintea universului si mintea omului este una si aceeasi, ceea ce conduce obligatoriu la afirmatia ca nu exista “minte personala”. Daca exista, este ceva foarte mic, evident. (“buturuga mica care rastoarna carul mare” este in mintea “micului”care se inchipuie atotputernic). “Micul” cu adevarat “imens” este momentul de atemporalitate din existenta omului, relevat lui de perceptia sa. Exista ceva “dincolo”(ceea ce este “dincoace” cunoastem) de acest moment de atemporalitate sau interior lui?