amagirea

Eu sunt, este amagirea. Surpriza? Nu cred ca este o surpriza din moment ce lumea e compusa din muritori. Credinta in moarte,
genereaza obsesia supravietuirii mortii noastre si asta este amagire. Mai sincer ar fi sa spunem ca noi suntem moartea si credem in noi insine. Avem nevoie de moarte ca de apa, de moartea zilei de ieri, a clipei de dinaitea celei de acum. Amagirea este procesul cautarii celui ratacit. Fara ratacire nu exista amagire. Cel ratacit cauta drumul, cauta poteca, viata, cauta iubirea, calea, cauta ceva. Cautarea este amagirea extrema. Amagirea este refuzul a cee ce suntem. Aici este bine de precizat ca ceea ce suntem, suntem. Nu are nici o importanta ce suntem, din moment ce nu putem fi altceva. Efortul de a deveni altceva decat ceea ce suntem este lucrul la munca in zadar. Celui ce suntem ii este imposibil sa se gaseasca  prin cautare, din moment ce firesc, este cel ce cauta. Cautarea sa este in domeniul a ceea ce el, nu este. Din acest motiv al ratiunii si ordinii esentiale, cautarea este inutilitatea extrema. Incetarea cautarii ne pune in situatia singuratatii, ne trezim singuri, unul cu noi insine, tacuti si perceptivi. Suntem doar perceptia, fara instrumentul ei. Instrumentul perceptiei, cu care ne identificam pana in acel moment, este extrem de curat, de viu, nu mai induce perturbari ale perceptiei. Observati ca afirm ca ne trezim singuri, dar vorbesc la plural cand ma refer la actiuni. Este paradoxul individualitatii, in care nu exista diferenta intre unic si toti. In perceptia pura nu exista diferente, toti sunt unici, iar unicitatea nu este formala, aspect, ci fundatie. Aceasta perceptie este incetarea singuratatii ca idee care perturba perceptia. Fericirea de a fi singur, unic ca senzatie, este reflexia adevarului indescriptibil a lui “a fi totul”. Orice senzatie este o reflexie a adevarului prin care acesta ne comunica “rece sau cald”, ca jocul copilariei atat de simpatic. Nu exista fericire, nici iubire, nici adevar, exista doar ca reflexii, ca raspunsuri pentru noi, din partea sursei a tot ceea ce este, sublimul joc al constientei, al inteligentei, al atentiei. Decizia sursei este intotdeauna, a fi. Moartea iubeste viata pentru ca este atat de diferita si miraculoasa; sau viata iubeste moartea pentru ca este atat de diferita si miraculoasa, femeia iubeste barbatul pentru ca…, barbatul iubeste femeia pentru ca… In perceptia pura nu exista moarte , nici viata, nici fericire, nici nefericire, nici succes, nici esec, nici dumnezeu, nici dracu, nici femeie, nici barbat, nici bine, nici rau, etc. Exista doar miracolul a tot ceea ce exista fara sa existe. O sa-mi spuneti: abstractii si speculatii filosofice! Gandirea este abstractizare, ceea ce nu este, in care se joaca ceea ce este. Gandirea este iluzia, reprezentari, interpretari, informatie,  nimicul care deveniti cautand (obsesia nemuririi), acolo unde nu se gaseste, in reflexie, in umbra (fie ca este planul fizic, fie ca este planul  astral, ambele sunt iluzii, umbre). Cand inceteaza cautarea fara sa fi gasit ceva (orice ar fi acel ceva, mai ales ceva maret), auto-amagirea inceteaza, puteti incepe jocul miraculos al lui a fi fara sa fiti ( moarte fara sa fiti, viata fara sa fiti). Cand amagirea inceteza ca proces, ca joc al “prostiei de a refuza jocul”, incepe creatia. Universalul exista - nu suntem noi, creatia exista - nu suntem noi. Ce credeti voi exista - nu sunteti voi. Cuvintele, numerele, orice tip de simbol sau limbaj, nu au, nu au avut, nu vor avea capacitatea de a exprima ceea ce voi = noi, suntem. Limbajul este vraja si vrajeala intereselor meschine cand se refera la fiinte, viata, a fi, adevar, etc. si este instrument cand se refera la lucruri. A incerca sa spui cine esti, este echivalent cu a incerca sa bei apa cu ciurul. Cand spun, Eu Sunt, deja m-am separat de mine insumi si nu mai sunt, ceea ce sunt. Acest circ de prost gust al intrebarilor de cine esti si ce gandesti, desconspira orbecaiala in placerea autoamagirilor. Limbajul este perdeaua amagirilor, ecranul de la cinematograf pe care altcineva ruleaza filmul altcuiva, transformandu-te in spectator platitor, fan al placerii, al obsesiei placerii, al excitatiilor de tot felul. Complacerea este dusmanul jocului miraculos al inteligentei. Atentia este mama mea, intentia este tatal meu si, sa fiu cinstit, e treba lor ce au facut. Nu exista constiinta, iar daca exista este conul trecutului, umbra, orizontul evenimentului trecut, niciodata present. Sursa constiintelor este reflexia inexistentei sale. Perceptia este clara si ma minunez in non-existenta mea cum impostori se dau clarvazatori, furand perceptiei meritul. Perceptia este clara, nu exista o persoana clarvazatoare care sa se impauneze cu asta. Perceptia clara este a inteligentei, nu a mea.
Jocul lui “a fi fara sa fie”, poate fi jucat doar de smerenie. Nu ma mai intrebati atat, tu, cine esti? Urechile voastre nu pot auzi raspunsul daca nu l-au auzit deja. Ascultati pauza dintre cuvinte, veti auzi mult mai mult decat pot scrie, sau spune. Daca nu auziti pauza, nu puteti auzi nici cuvintele si atunci incepeti judecarea, interpretarea, banuiala, suspiciunea sau oripilarea in fata indraznelii a lui a nu fi, fiind. Sigur tacerea este putere si galagia slabiciune, dar puterea tacerii este puterea galagiei. Si tacerea si galagia sunt nonexistente, iluzii, reflexii, raspunsuri ale jocului pe care-l jucati. Cei ce se vor destepti, smecheri si cultivati, folosesc termenul “jocul” atunci cand se refera la interese si manipulare, dar este amagirea ca se joaca, in fapt sunt jucariile sefilor lor, interesele. Intre joc si jucarie este o mare distinctie. Jucatorii sunt jucariile stapanilor lor, propriile dorinte. Cad exista jocul miraculos, nu exista jucatori, nici jucator unic. Raspunsul unui astfel de joc dat instrumentului de catre perceptie, este bucurie pura, bucuria existentei fara existenta. Acesta senzatie, bucuria pura, este necunoscuta jucariilor, este darul celor ce sunt una cu jocul, ca atare responsabili de joc. Cei iresponsabili si indiferenti de joc, se auto-pozitioneaza in jucarii. Jucariile se strica, mor. Jocul inceteaza pentru ele si devin, insfarsit, nimic. Acest “nimic” este foarte vizibil, grosier si dur, il cunoastem ca materie biologica sub denumirile de: “papusica draga”, “cocoselul meu”, “fanii mei”, “poporul, partidul, religia,…, cutare a mea”, ” psihologul meu”, “ consultantul meu juridic, financiar, etc,” “ maestro-al meu”, ”discipolii mei”, “enoriasii mei”, etc. si cunoasteti foarte bine continuarile, care merg spre infinitul care este nimicul. Cei multi sunt masa de manevra a celor putini, alesi sa fie jucariile, armatele, etc.,ale gandirii dumnezeiesti. Gandirea este umbra lui dumnezeu si alesii sunt jucariile umbrelor. Iluziile sunt atat de puternice, din moment ce manaca tot, si pe dumnezeu si umbrele lui. Sursa a tot ceea ce este, denumita Tiranul, se recunoaste in tirania manifestarilor sale. Exista doar un plan, spiritul si manifestarea sa. Spiritul terestru este tiranul si manifestarea sa. Tirania este evident autofaga, sinucigasa. Nu este asa ca simtiti presiuni exterioare? Presiunile necesitatilor ? Sunt presiunile tiranului. Nu simtiti aceste presiuni? Cat timp ati primit liber, in cusca amagirilor (a informatiilor despre voi insiva)? Nu consumati? Pana cand?