sunteti, nu trebuie sa fiti

Nici sa va ascundeti ca sunteti. Intrebarea, ce ar fi daca nu as fi?, genereaza raspunsul. Noi, asa cum suntem, imaginari, meschini, dusmanosi unii cu altii, concurenti pentru imagine sau importanta, dominatori si autoritari, ne cunoastem foarte bine, desi ne ascundem bine unii fata de altii.
Este perceptia a ceea ce este. Sursa a tot ce exista (autodenumita), pe care noi am redenumit-o, mama sau tata, zeu, dumnezeu, exteriorizand-o (trimitand-o in afara noastra), exista. Ea este unica, intreaga, aceeasi cu sine insasi. Tot ce se naste din sursa unica, este unic (calitatea sursei), egal cu sine insusi, miracolul unui singur lucru. Daca sursa este unica, cum ca suntem noi, atat de multi si diferiti? Care dintre noi este cel adevarat? Sa facem un exercitiu. Intradevar, constiinta de sine a sursei daca este intr-unul singur, doar unul este adevarat, si acest fapt este real, istoric vorbind. Dar daca este in fiecare dintre noi (constienta sursei), ce se intampla? Se amplifica sursa? Nu, ea este aceeasi, una cu ea insasi. Am deveni cu totii clonele ei, am disparea ca oameni individuali? Nu. Am avea fiecare acces la creativitatea infinita a sursei, evidenta pentru fiecare  (nu ar trebui sa ne mai copiem intre noi, sau sa copiem stramosii). Cum este posibil acest paradox al unei singure surse, amplificata prin indivizi complet diferiti? Rational, intelegem ca sursa nu este personala, individuala, ca este un potential ce se poate exprima si prin individualitati (cinetica potentialului). Cu cat mai multe individualitati se exprima, din sursa si cu potentialul sursei, nu creste potentialul (se face dumnezeu mai mare) ci, cinetica sa, vitalitatea exprimarilor sale, exprimarea sa creativa, care putem fi chiar noi, prin libertatea deciziei. Sursa, nu are nevoie de noi. Noi umblam dupa ea, ca barbatii dupa femei si femeile dupa barbati, sau ca oamenii de stiinta dupa surse de energie pe care le transforma in arme, ori ca preotii dupa enoriasi pe care-i transforma in cotizanti. Sursa nu umbla dupa noi, nu ne vaneaza, nu ii trebuim. Toate aceste conceptii deformate de informatii si copiere, nu apartin sursei. Sursa exista ca si stele pe cer si o putem percepe, sau putem percepe ceea ce ea face, cel putin. Nu este ceva care se ascunde, care fuge de nenorociri, care ar vrea sa fie altceva decat este. Sursa existentei nu a creat ceva altfel de cum ea este, libera (sau nedependenta ), constienta si inteligenta, vie, iar intreaga ei creatie este sacra, nu ceea ce noi sacralizam prosteste. Ea nu cunoaste moartea, dusmania, orgoliul, rautatea si gelozia, cruzimea, masochismul sau frustarea, etc. Astea sunt cunoscute de creatorii lor, sau efectele defectelor. Intrebarea: ce ar fi daca nu as fi? genereaza raspunsul: noi, asa cum suntem, imaginari, meschini, dusmanosi unii cu altii, concurenti pentru imagine sau importanta, ne cunoastem foarte bine, desi ne ascundem unii fata de altii la fel de bine pe cat de bine ne cunoastem… Noi nu putem sa fim altfel de cum ne autocreem singuri, din ratiunea sursei, libertatea si iubirea (asta percepem ca vine de la sursa). Noi suntem utili (asa cum suntem) sursei si inutili, noua insine. Ne gasim utilitatea doar in angjarea de catre sursa, singura ce ne cunoste utilitatea. Cu alte cuvinte, sentimentul inutilitatii (ascuns bine, facandu-ne utili cu de-a sila celorlalti), nu ne paraseste decat in momentul in care ne lasam angajati de sursa. Nu mai avem nevoie sa ne demonstram sau sa ne creem o utilitate imaginara, care nu face decat sa amplifice sentimentul neputintei si inutitlitatii propriei persone, a incompletitudinii ei. Sursa existentei, viata, este singura jumatate posibila, pentru fiecare dintre noi. Intrebarea generatoare de crude scenarii existentiale, gasindu-si raspunsul, nu mai este necesara, "actul" ei, inceteaza. Din inceput s-a nascut, in inceput s-a intors, adica a murit (sau incetat ca actiune ori cinetica unei variante a imposibilitatii). Nu pot sa nu fiu , este concluzia experientei generate de acesta intrebare (ce ar fi daca nu as fi?).
Sunteti! Nu trebuie sa deveniti; vii sunteti, nu trebuie sa nu fiti; constienti sunteti, nu trebuie sa cautati constiinta; intregi sunteti, nu cautati intregirea; creativi sunteti, nu trebuie sa nu creati; dumnezei sunteti, nu trebuie sa deveniti = sa nu fiti; si toate astea nu pentru ca eu va informez, sau mi-ar place (ca nu-mi place ca si voi sunteti si nu numai eu), ci pentru ca asta sunteti, nu este creatia mea, imaginatia sau dorinta mea. Sursa a tot ceea ce exista, este ceea ce cauta toti, indiferent de cai si mijloace, dar spre stupefactia tuturor celor ce dau intamplator peste ea (“i-a pus dumnezeu mana in cap”- singura cale posibila), nu obtin nici un privilegiu in fata celorlalti. Acesta cred ca este motivul pentru care se intorc la cunoasterea proprie a meschinariei, continua sa traga beneficii din decsrierea iubirii si compasiunii, in carti de mare tiraj. Toti sunt experti in ce trebuie si ce nu trebuie, altfel decat toti ceilalti si in acelasi timp,  umili. O prietena (este fan E.Tolle), imi descrie si vorbeste foarte frumos si dragastos de respectivul, uitand in fapt sa-mi exprime propriile ganduri, frustari si cunoasteri, adica pe sine, adevarul a ceea ce ea este. Am ajuns la intelegerea faptului ca, cei mai mari dusmani ai omenirii sunt vip-urile spiritualiste (si de alta natura), pentru ca amagesc copiii cu sabloanele "binelui" si "adevarului", ignorand faptul ca tot sabloane sunt. Scuzandu-se cu explicatia ca: mai bine un sablon al binelui decat unul al raului. Este aceeasi explicatie puierila a "railor" de tot felul: urmeaza sablonul meu, urmeaza-ma, etc. Oare, nu putem sta linistiti, fara sa copiem, sa observam ce se intampla cu noi, nu cu ceilalti? Toti cei ce vor sa scape de povara propiului trecut, il arunca in spatele omenirii? Toti cei ce vor puterea, cauta fani? Binele este inventia perfidiei? Raul, inventia interesului meschin? Nu va alarmati, ma descriu pe mine insumi, nu fac nici un apropo. Sunt in Agora si-mi marturisesc pacatele, voua. Asta nu inseamna ca voi deveni mai sfant; inseamna ca sunt transparent in fata voastra si nu va mai pot amagi;  mi-am recuzat aceasta abilitate.  Citesc in cartea care este omenirea si ma citesc pe mine insumi, faptele mele in rolul fantomei ucigase. Iar cartea este cadavrul. Nu-mi cer iertare sau uitare sau prostii de genul asta , imi cer, sa nu mai cer. Ma ingrozeste inclusiv pe mine insumi, aceasta jumatate moarta din mine, realizarea personala. Mila este jignirea arogantului, prostia beneficiul lenesului. Rutina, mormantul inteligentei, birocratia mormantul democratiei, eu mormantul sinelui adevarului. Nu este a la E. Tolle, induiosator si dragalas, atragator si parfumat; este macabrul pe care-l ascundem, cardasi in fustele dorintelor de bine si iubire pentru toata lumea. Spaima este gardianul adevarului si nu atragatoarea, dragalasa capcana, promisiunile  uitarii de sine. Sunteti liberi, nu trebuie sa deveniti nimic ca sa fiti. Rostesc de unde m-am aflat dintotdeauna: din omenire, nu din afara ei, nu de deasupra ei .