Exista procesul universal fundamental numit viata si procesul universal al aspiratiilor firesti, al nasterii, dezvoltarii si implinirii constiintei numit existenta.
Vizonarii mai exprima perceptia si prin "exista ceea ce a existat si va exista mereu si exista ceea ce a aparut dupa nasterea constiintei." Evident constiinta se intreba cine este, se exploreaza pe sine si ceea ce a condus la nasterea sa, originea, adica ceea ce este si va exista intotdeauna. Viata nu poate fi fragmentata si nici nu se poate actiona asupra ei din moment ce este dinaintea a orice este, esenta si fundament universal de sine statator. Constiinta se reflecta in propria perceptie si asta nu o satisface; din moment ce se reflecta in propriile expresii ramane misterul propriu. Expresiile sunt fragmentate, partiale sau modelate de ea insasi prin interpretare creindu-si propria realitate necuprinzatoare a realitatii prime pe care o cauta. Astfel ramane mereu "goala' de realitate imanenta si nereusita explorarii de sine o face sa se identifice cu manifestarile ei , mereu partiale sau locale. Se gandeste ca decat de loc mai bine o identitate falsa, trecatoare, partiala. Identificarea diminueaza constiinta la partialitatea ingusta a manifestarii punctuale a expresiilor sale si astfel se "vede ca suma" Poate schimba la nesfarsit identificarile intr-o succesiune istorica dar nu ajunge la implinire astfel. Fara implinire constiinta se autoinseala cu 'realizari" trecatoare si fara continut imanent. Apoi isi ridica relizarile la nivelul dovedirii , demonstratiei propriei existente sau capacitati; isi demonstreaza propria existenta. "Gandesc deci exist", 'iubesc deci exist" si alte paradigme ale existentei sale emana ca si repere si criterii existentiale. A fi unita cu sine se pare a fi extrem de greu fara reperele exterioare ale existentei sale. Acesta activitate de cautare si identificare firesc este sa inceteze pentru a gasi comuniunea cu sinele, cu viata sursa a sa. Activitatea de identificare conduce constiinta prin efemeritatea manifestarilor sale la a se vedea efemera si trecatoare precum expresiile sale sunt, sau temporala de unde si credinta varstei sale ca reper de efemeritate si degradare expresiva. Firesc ar fi sa tragem concluzia ca identificare nu ne conduce la noi insine si ca experienta identificarii ne demonstreaza inutilitatea ei prin insasi imposibilitatea sustinerii ei ( adica identificarea dispare odata cu manifestarea si uzura ei ceea ce ne conduce la decretarea mortii ca fatalitate si finalitate). E atat de evident ca odata identificati istoric sau social "ne impovaram" cu exigentele respective care sunt insasi structura cu care ne-am identificat si impovarati miscarea este mult incetinita prin epuizare sau risipa propriei energii. Risipirea energiei pentru sustinerea (multiple si fara final) exigentelor conduce la degradarea structurii lor , degradare cu care ne identificam. Fara identificare nu avem nici o importanta istorica sau sociala si nici o povara istorica si sociala, nimic de aparat. Conceptul de V.I.P. releva obsesia importantei de sine nesatisfacuta prin identificare si ca urmare ne fabricam repere ale ei, inclusiv conceptuale si de structura demonstrativa. Constiinta prin identificare se complace intr-un sistem de "demonstratie de importanta" care-i consuma energia initiala momentului detasasrii de sine prin identificare. Reenergizarea sa este necesara dar nu se poate decat prin renuntare la demonstratiile propriei existente si importante care o consuma.( nu sacrificiul de sine, sau renuntarea la sine, ci renuntarea la demonstratiile existentei si importantei sinelui). Daca sinele exista nu are nevoie de demonstratia existentei sale iar daca nu exista identificarea nu-l poate inlocui. Astfel se vorbeste de sinele inferior sau al identificarii si sinele superior, cel adevarat. Logic daca ne putem identifica cine poate asta sa faca este dinaintea oricarei identificari, adevarat, nefacut. Pozitionarea in propria constiinta ca "mister intre mistere" este o reflectare fireasca a acestei intelegeri. Ce se intampla cand nu ne mai identificam si slujim identificarea aparand-o de orice fel ar fi ea? "Dispare " povara, energia se reface rapid si perceptia se elibereaza de interpretare si premeditarea reactiilor; percepem realitatea asa cum este ea si asacum este modelata de cunoastre prin gandirea ei de noi insine. Constiinta se reflecta in totalitatea care nu este o suma ci o calitate imanenta independenta sau libera de cunosterea acumulativa si istorica a gandirii ei prin notiuni si concepte. Libera de idei si conceptualizarea istorica, constiinta isi releva responsabilitatea proprie a exprimarilor sale la orice nivel iar "timpul" este irelevant ca si concept dar ca modalitate comportamentala prin care ne modelam propria energie este responsabilitatea proprie. "Tacerea e de aur" cand nu onoram modalitati vetuste si violente si "cuvantul e de aur" cand suntem responsabili si-l onoram ca pe noi insine. Binecuvantarea nu este 'gandire pozitiva" sau autosugestie ci mijloc prin care exprimam adevarul a ceea ce suntem, creativitatea, instrumentul implinirii oricarei vindecari sau necesitati.Cuvantul unul cu tacerea din tacere exprimat are intreaga putere iar forma gand o directioneaza spre binele propriu sau dezastrul propriu. Ca nu suntem constienti de sursa necazurilor proprii se datoreaza pierderii sinceritatii si spontaneitatii prin efortul onorarii conceptiilor "la moda", edificarii unei imagini in ochii celorlalti, imagini despre noi in care noi insine nu credem sperand sa-i convingem pe ceilalti. Cand ii convingem se chiama ca i-am inselat speculand sperantele , conceptiile si dorintele lor si tocmai constiinta falsului aprecierilor si sustinerii lor, nascuta din stiinta inselarii, ne intareste insatisfactia si nemultumirea in orice circumstante. Bogati sau iubiti nu suntem impliniti stiind ca este rezultatul inselarilor noastre, manipularii psihologice a simtamintelor; tot intrebam 'ma iubesti?" si tot ne infalosim cu ce avem "vezi bogatia mea?; recunoasti ca sunt bogat"" Daca "am avea" constiinta iubirii si bogatiei, ar mai fi nevoie sa cerem demonstratia ei? Daca am fi constienti ca suntem iubiti am mai cersi iubire? orice demonstratie a iubirii ne implineste? Oare este gratuita si nebuneasca acesta "nevoie" stringenta de iubire? Oare este intamplator ca "in iubire" suntem sanatosi sau ne vindecam sufletul si trupul? Avem doua variante in existenta ca mijloc al ei, sa cersim iubire sau surogate ale ei (placere, satisfactie, etc), sau sa daruim. Din moment ce putem darui inseamna ca avem si daca avem insemna ca suntem. Unicul fiu nascut al vietii este afi-ul ei, constiinta vietii. Daca este fiu este iubit, este iubirea, radiatia sa universala la fel de naturala ca orice natura contine. Nu este necesar sa facem iubire, sa demonstram iubirea, sau sa revendicam. O putem folosi ca mijloc in existenta, sursa si tinta oricaror fapte. Nu este folositor sa ne identificam cu ea caci nu este o idee, un concept , o imagine sau un simbol; cand este suntem si cand nu este trecem prin lipsa si lipsa staruie orice am face. Ca sa ne intoarcem "in" ne intoarcem la noi insine, in perceptie si armonia tacerii lautrice; nu ne-a parasit niciodata doar noi am parasit-o amagiti de stralucirea ambalajelor lipsite de continut ale demonstratiilor. "Moartea e ultimul vostru dusman" imi amintesc cuvintele si demonstratia este mijlocul ei. Imi amintesc povestea unui om care-si mijlocea existenta in iubire , indrumand si vindecand pe cei care-l solicitau Putinii solicitanti care-i primeau vindecarea si indrumarea i-au creat statutul de sfant desi el afirma ca sfinti sunt toti. Acest statut i-a indreptatit apropiatii sa-i ceara sa se sacrifice, sa demonstreze puterea sfinteniei si sa obtina pentru ei bunastare materiala si proprietati (indrumarea care-i responsabiliza si vindecarea nu le ajungea si vroiau mai mult de la el). Omul nostru si-a daruit putinele lucruri de care se folosea, modesta locuinta pe care o avea , si-a luat ramas bun de la cei iubiti si a pornit pe calea revendicarilor la imparatie. Cei in cauza nu intelegeau de ce se pregateste de plecare ca si cand s-ar pregati de moarte , numai omul nostru stia ca nu se mai poate intoarce. Imparatia incantata ca 'sfantul' are nevoie de ea , satisfacu cererile de pamanturi si acareturi in folosul comunitatii respective si omul nostru dupa ce-si indeplini misiunea muri la marginea drumului de intoarcere nevazut si nerecunoscut de cineva si fu ingropat cu cateva pietre deasupra sa si fara alt semn decat o cruce de lemn fara nume pe ea. Trecatorii priveau crucea si se revoltau pe prostul nenorocit ce a sfarsit asa, fara sa fi realizat ceva in viata lui. Privim cavourile fastuoase si le invidiem dorind sa avem unele si mai fastuoase, sau ne necajim ca nu putem avea si noi astfel de urme, dar nu vedem goliciunea lor. Privim edificii cunoscute in care nu stim cine sade. Iubirea nu locuieste in palate dar poate locui in cel mai fastuos palat, templul corpului uman, daca este lasata sa locuiasca, iar daca nu, este un palat gol de continut si viata, palat care 'consuma" si 'civilizatia de consum' este istoria si societatea sa. Bunul simt al masurii ne scoate din marasmul autofagiei. Odata "scosi" lumina iubirii ne va calauzi existenta spre viata asa cum este ea.
Vizonarii mai exprima perceptia si prin "exista ceea ce a existat si va exista mereu si exista ceea ce a aparut dupa nasterea constiintei." Evident constiinta se intreba cine este, se exploreaza pe sine si ceea ce a condus la nasterea sa, originea, adica ceea ce este si va exista intotdeauna. Viata nu poate fi fragmentata si nici nu se poate actiona asupra ei din moment ce este dinaintea a orice este, esenta si fundament universal de sine statator. Constiinta se reflecta in propria perceptie si asta nu o satisface; din moment ce se reflecta in propriile expresii ramane misterul propriu. Expresiile sunt fragmentate, partiale sau modelate de ea insasi prin interpretare creindu-si propria realitate necuprinzatoare a realitatii prime pe care o cauta. Astfel ramane mereu "goala' de realitate imanenta si nereusita explorarii de sine o face sa se identifice cu manifestarile ei , mereu partiale sau locale. Se gandeste ca decat de loc mai bine o identitate falsa, trecatoare, partiala. Identificarea diminueaza constiinta la partialitatea ingusta a manifestarii punctuale a expresiilor sale si astfel se "vede ca suma" Poate schimba la nesfarsit identificarile intr-o succesiune istorica dar nu ajunge la implinire astfel. Fara implinire constiinta se autoinseala cu 'realizari" trecatoare si fara continut imanent. Apoi isi ridica relizarile la nivelul dovedirii , demonstratiei propriei existente sau capacitati; isi demonstreaza propria existenta. "Gandesc deci exist", 'iubesc deci exist" si alte paradigme ale existentei sale emana ca si repere si criterii existentiale. A fi unita cu sine se pare a fi extrem de greu fara reperele exterioare ale existentei sale. Acesta activitate de cautare si identificare firesc este sa inceteze pentru a gasi comuniunea cu sinele, cu viata sursa a sa. Activitatea de identificare conduce constiinta prin efemeritatea manifestarilor sale la a se vedea efemera si trecatoare precum expresiile sale sunt, sau temporala de unde si credinta varstei sale ca reper de efemeritate si degradare expresiva. Firesc ar fi sa tragem concluzia ca identificare nu ne conduce la noi insine si ca experienta identificarii ne demonstreaza inutilitatea ei prin insasi imposibilitatea sustinerii ei ( adica identificarea dispare odata cu manifestarea si uzura ei ceea ce ne conduce la decretarea mortii ca fatalitate si finalitate). E atat de evident ca odata identificati istoric sau social "ne impovaram" cu exigentele respective care sunt insasi structura cu care ne-am identificat si impovarati miscarea este mult incetinita prin epuizare sau risipa propriei energii. Risipirea energiei pentru sustinerea (multiple si fara final) exigentelor conduce la degradarea structurii lor , degradare cu care ne identificam. Fara identificare nu avem nici o importanta istorica sau sociala si nici o povara istorica si sociala, nimic de aparat. Conceptul de V.I.P. releva obsesia importantei de sine nesatisfacuta prin identificare si ca urmare ne fabricam repere ale ei, inclusiv conceptuale si de structura demonstrativa. Constiinta prin identificare se complace intr-un sistem de "demonstratie de importanta" care-i consuma energia initiala momentului detasasrii de sine prin identificare. Reenergizarea sa este necesara dar nu se poate decat prin renuntare la demonstratiile propriei existente si importante care o consuma.( nu sacrificiul de sine, sau renuntarea la sine, ci renuntarea la demonstratiile existentei si importantei sinelui). Daca sinele exista nu are nevoie de demonstratia existentei sale iar daca nu exista identificarea nu-l poate inlocui. Astfel se vorbeste de sinele inferior sau al identificarii si sinele superior, cel adevarat. Logic daca ne putem identifica cine poate asta sa faca este dinaintea oricarei identificari, adevarat, nefacut. Pozitionarea in propria constiinta ca "mister intre mistere" este o reflectare fireasca a acestei intelegeri. Ce se intampla cand nu ne mai identificam si slujim identificarea aparand-o de orice fel ar fi ea? "Dispare " povara, energia se reface rapid si perceptia se elibereaza de interpretare si premeditarea reactiilor; percepem realitatea asa cum este ea si asacum este modelata de cunoastre prin gandirea ei de noi insine. Constiinta se reflecta in totalitatea care nu este o suma ci o calitate imanenta independenta sau libera de cunosterea acumulativa si istorica a gandirii ei prin notiuni si concepte. Libera de idei si conceptualizarea istorica, constiinta isi releva responsabilitatea proprie a exprimarilor sale la orice nivel iar "timpul" este irelevant ca si concept dar ca modalitate comportamentala prin care ne modelam propria energie este responsabilitatea proprie. "Tacerea e de aur" cand nu onoram modalitati vetuste si violente si "cuvantul e de aur" cand suntem responsabili si-l onoram ca pe noi insine. Binecuvantarea nu este 'gandire pozitiva" sau autosugestie ci mijloc prin care exprimam adevarul a ceea ce suntem, creativitatea, instrumentul implinirii oricarei vindecari sau necesitati.Cuvantul unul cu tacerea din tacere exprimat are intreaga putere iar forma gand o directioneaza spre binele propriu sau dezastrul propriu. Ca nu suntem constienti de sursa necazurilor proprii se datoreaza pierderii sinceritatii si spontaneitatii prin efortul onorarii conceptiilor "la moda", edificarii unei imagini in ochii celorlalti, imagini despre noi in care noi insine nu credem sperand sa-i convingem pe ceilalti. Cand ii convingem se chiama ca i-am inselat speculand sperantele , conceptiile si dorintele lor si tocmai constiinta falsului aprecierilor si sustinerii lor, nascuta din stiinta inselarii, ne intareste insatisfactia si nemultumirea in orice circumstante. Bogati sau iubiti nu suntem impliniti stiind ca este rezultatul inselarilor noastre, manipularii psihologice a simtamintelor; tot intrebam 'ma iubesti?" si tot ne infalosim cu ce avem "vezi bogatia mea?; recunoasti ca sunt bogat"" Daca "am avea" constiinta iubirii si bogatiei, ar mai fi nevoie sa cerem demonstratia ei? Daca am fi constienti ca suntem iubiti am mai cersi iubire? orice demonstratie a iubirii ne implineste? Oare este gratuita si nebuneasca acesta "nevoie" stringenta de iubire? Oare este intamplator ca "in iubire" suntem sanatosi sau ne vindecam sufletul si trupul? Avem doua variante in existenta ca mijloc al ei, sa cersim iubire sau surogate ale ei (placere, satisfactie, etc), sau sa daruim. Din moment ce putem darui inseamna ca avem si daca avem insemna ca suntem. Unicul fiu nascut al vietii este afi-ul ei, constiinta vietii. Daca este fiu este iubit, este iubirea, radiatia sa universala la fel de naturala ca orice natura contine. Nu este necesar sa facem iubire, sa demonstram iubirea, sau sa revendicam. O putem folosi ca mijloc in existenta, sursa si tinta oricaror fapte. Nu este folositor sa ne identificam cu ea caci nu este o idee, un concept , o imagine sau un simbol; cand este suntem si cand nu este trecem prin lipsa si lipsa staruie orice am face. Ca sa ne intoarcem "in" ne intoarcem la noi insine, in perceptie si armonia tacerii lautrice; nu ne-a parasit niciodata doar noi am parasit-o amagiti de stralucirea ambalajelor lipsite de continut ale demonstratiilor. "Moartea e ultimul vostru dusman" imi amintesc cuvintele si demonstratia este mijlocul ei. Imi amintesc povestea unui om care-si mijlocea existenta in iubire , indrumand si vindecand pe cei care-l solicitau Putinii solicitanti care-i primeau vindecarea si indrumarea i-au creat statutul de sfant desi el afirma ca sfinti sunt toti. Acest statut i-a indreptatit apropiatii sa-i ceara sa se sacrifice, sa demonstreze puterea sfinteniei si sa obtina pentru ei bunastare materiala si proprietati (indrumarea care-i responsabiliza si vindecarea nu le ajungea si vroiau mai mult de la el). Omul nostru si-a daruit putinele lucruri de care se folosea, modesta locuinta pe care o avea , si-a luat ramas bun de la cei iubiti si a pornit pe calea revendicarilor la imparatie. Cei in cauza nu intelegeau de ce se pregateste de plecare ca si cand s-ar pregati de moarte , numai omul nostru stia ca nu se mai poate intoarce. Imparatia incantata ca 'sfantul' are nevoie de ea , satisfacu cererile de pamanturi si acareturi in folosul comunitatii respective si omul nostru dupa ce-si indeplini misiunea muri la marginea drumului de intoarcere nevazut si nerecunoscut de cineva si fu ingropat cu cateva pietre deasupra sa si fara alt semn decat o cruce de lemn fara nume pe ea. Trecatorii priveau crucea si se revoltau pe prostul nenorocit ce a sfarsit asa, fara sa fi realizat ceva in viata lui. Privim cavourile fastuoase si le invidiem dorind sa avem unele si mai fastuoase, sau ne necajim ca nu putem avea si noi astfel de urme, dar nu vedem goliciunea lor. Privim edificii cunoscute in care nu stim cine sade. Iubirea nu locuieste in palate dar poate locui in cel mai fastuos palat, templul corpului uman, daca este lasata sa locuiasca, iar daca nu, este un palat gol de continut si viata, palat care 'consuma" si 'civilizatia de consum' este istoria si societatea sa. Bunul simt al masurii ne scoate din marasmul autofagiei. Odata "scosi" lumina iubirii ne va calauzi existenta spre viata asa cum este ea.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu