Gradinarul nu isi bleastama gradina, nici pescarul undita. De ce omul are obisnuinta de a-si plange soarta, viata sau orice alta circumstanta in care se afla? Nu lucrurile exterioare conteaza,
chiar daca le denumim viata sau sursa existentiala (banii- din ce traiesti?!); nu lucrurile exterioare ne hranesc ci puterea launtrica a persoanei este cea care conteaza in perceptie si ca atare in faptele sale si pozitionarea sa teoretica in existenta sau nonexistenta. Constiinta perceptiei creatoare ignoram desi toate faptele noastre sunt reactii la aceasta; reactii de acceptare sau respingere; Ceea ce denumim monotonie, la aceasta se referea. Monotonie sau monoton, monovibratie sau egoism, sau izolare, sau orgoliu, arbitrar, sau incapacitate de a darui si a primi. A da mai departe este imposibil cand nu primim si a primi continuu este incapacitatea de a darui. Astfel monosilabism in forme diferite neputinta Conditia (asigurata a lui a fi) implica primire sau receptivitate la a fi. Cand acesta conditie este implinita mai ne sperie moartea sau mai ne demonstram capacitatea de a fi? A fi trece in begraundul perceptiei si este ignorat de captarea atentiei de catre multitudinea manifestarilor lui. Ca reflexie a perceptiei conceptualizam perceptia teoretizand-o; Desi observam imposibilitatea ca propria conceptie sa acopere perceptia in totalitatea ei, ne incapatanam sa valorizam conceptiile si nu perceptia. Astfel lumea ne apare ca formata din multimea lucrurilor partiale si efemere, separate unele de altele si ignoram miracolul Unicului fapt complet si peren a fi. Fragmentarea perceptiei este efectul fragmentarii gandirii care formeaza mintea de apoi, comparativa si acumulatoare. A iesi din fragmentare nu se poate conceptualizand nefragmentarea sau descriind pe Dumnezeu.. A percepe relatia dintre UNICUL intreg si toate expresiile sale partiale ca prelungiri ale sale ne conduce la constiinta elevata in unicitate. E o mutare a centrului de greutate in existenta. Am observat ca se manifesta acesta mutare care scoate la iveala Tiranul -propria credinta si parere. Fiul Tiranului, sursa a tot ce este in societatea acesta,este tiranozaurul, farama de lasitate care ne face sa ne aparam imaginea sau s-o reparam cand se strica, sa atacam. A avea si a poseda este obsesia tiranozaurului care se simte incomplet si efemer oricat de mult ar avea, energie sau proprietati. A avea este circumstanta tiranozaurului si cei care pun circumstantele (sau resursele) inaintea actiunilor lor sunt cei care ignora potentialul creativ al lui a fi a propriei fiinte. Crativitatea nu este o cunoastere ca sa o ai si sa o controlezi, nu apartine magazinului a avea si tocmai acesta evidenta ne sperie. In impersonalitatea fiintei nu functioneaza cunoasterea ci acordul sau asentimentul. Suntem in asentiment cu neputinta sau puterea personala,cu nemultumirea si incompletitudinea propriei fiinte si asta avem. A lua locul lui Dumnezeu este imposibil. Nici ca dorinta nu exista acesta conceptie cand esti. Nu poti lua locul tau in creatie, nu poti lua viata, nici existenta, nici iubirea pentru ca nu sunt idei,nici ritual. Efortul risisirii este efortul dominatiei a ceea ce esti, fie a circumstantelor, fie a existentei personale. Dupa cum evident este, nimeni nu a reusit, nici tiranul nici tiranozaurii; cand credeau ca au reusit, impresia succesului se spulbera, puritatea inceputului se releva sau nu. Fericirea a fi ne condamna la libertate; perceptia obiectiva cotesta libertatea constiintei umane, sau constiintei vietii. Obiect sau lucru este singura moarte posibila. Perceptia mortii este perceptia obiectiva. Perceptia in sine este creatia sinelui adevarului, unicul fiu nascut in constiinta a ceea ce este. Perceptia subiectiva si impersonala conduce la responsabilitatea reflectarii ei in expresii, evenimente, sau fapte, individualitate, corporalitate. Gandirea ca instrument de expresie al constiintei si perceptiei, al intregii cunoasteri a inteligentei unice, este muzica si dansul, oda inchinata iubirii, trairii si existentei fundamentale universului. Gandirea ca proces complet este libera, perfecta asa cum memoria este. Nimic nu a inceput si nimic nu s-a sfarsit, acesta este circumstanta libertatii in care creem o lume mai buna pentru copii nostrii. Indraznim!? Nu!; este mai comod sa criticam si demonstram ilogica conceptuala a celorlalti fara sa o vedem pe a noastra. Iubirea nu se exprima prin concepte ci prin fapte, motiv suficient sa nu fim capabili s-o exprimam pentru ca nu stim cum!. Nu ne-am nascut inca si bajbaim in intuneric fara sa luminam. Irationalitatea (conceptualizarea) este sursa nefericirii, fericirea nu are sursa; perceptia nu are sursa ci se traieste. Traim iubirea sau frica si le disimulam pe amandoua ca sa nu fim, sa devenim nimic sau impersonali asa cum credem noi ca scapam de suferinte. Nimic mai fals din moment ce suferinta este expresiea incompletitudinii persoanei, fragmentarii instrumentuuli sau gandirea; cand spun persoana ma refer la gandirea noastra despre noi; oriunde mergem o luam cu noi, ne sacrificam de dragul ei, asa numitul sacrificiu al parintilor de dragul copiilor. Unica noastra creatia este cocreatia, copilul, copilul din noi este cea mai grea povara pe care nu reusim s-o purtam pentru ca nici nu trebuie s-o purtam daca il traim. Sursa vietii este inlauntrul constiintei tale si nimeni nu ti-o poate lua daca nu o cauti in alta parte, in circumstantele comceptuale care iti modeleaza cunoasterea si perceptia. Chiar si asa nu o poti pierde! Toate acestea nu ti le-am scris tie cititorule ci mi le scriu mie cu voce tare. Mi le scriu ca sa aud propria galagie in tacerea mea ca m-am saturat de galagia obsesiilor.:) Se spune ca a contempla creatia iti aduce fericire dar mie contempland prostia mi-a adus doar un zambet! A masnipula perceptia nu insemna a minti, nici a descrie exact trecutul, este un act de indrazneala,o miscare spontana a atentiei! Indraznesc sa fiu! Alta vina nu avem in afara acestei indrazneli care supara atat de tare sistemele conceptuale si mecanica puterii deformate sau a gandului distructiv. Aservirea mortii care se manifesta sub forma institutiilor concepute ii face pe naivi sa puna institutia deasupra lor. In viata toate sunt personale, persoana conteaza nu institutia. Persoana este cea care functie de puterea sa ( nivelul sau de constiinta a ceea ce este) launtrica face institutia in nici un caz institutia nu a facut persoana. "Cum e turcul si pistolul"spune un proverb, cum este seful si portarul institutiei, iata de ce seful este atat de ravnit si contestat in institutii. Seful nu poate fi ales, caci nu mai este sef daca depinde de altcineva in afara propriei constiinte. Fiti sefii institutiei gandirii voastre, sunteti singurii sefi nealesi si de drept. Gandirea nu e partiala, este un proces total in care nici o idee nu este relevanta pentru totalitatea sa. Astfel este un proces liber neaservit ideilor sau conceptelor facute deja. Indrazneala fiintei este cea care o conduce si-i determina actiunile complete. Gandirea nu aserveste fiinta, dar fiinta se poate aservi gandirii; ipocrizia este aceea de a da vina pe gandire, pe cunoastere, pe trecut, pe circumstante, pe lucruri sau lipsa lor. Gandul este totalitatea gandirii cand este viu, unul cu el insusi. Gandirea isi spune "éu sunt ceea ce gandesc" Popular starnind zambetele intelectului se spune "ma gandesc" ! Oare de ce se gandeste pe ea gandirea din alt motiv decat sa se faca pentru ca nu este? Ce fel de gandire e asta daca nu una inconstienta de existenta proprie? Ne gandim la nesfarsit pana ne apuca nesfarsitul! :) O mica pauza n-ar prinde bine sa prindem puteri si sa Nu o luam de la inceputul sfarsitului. Tacerea nu este ideea de tacere si nici ceea ce facem tacut.Mintea facuta tacuta este minte moarte sau obiect, materie. Mintea vie este mereu noua ;evident nu in noi concepte ci noua expresie a totalitatii sale creative.
chiar daca le denumim viata sau sursa existentiala (banii- din ce traiesti?!); nu lucrurile exterioare ne hranesc ci puterea launtrica a persoanei este cea care conteaza in perceptie si ca atare in faptele sale si pozitionarea sa teoretica in existenta sau nonexistenta. Constiinta perceptiei creatoare ignoram desi toate faptele noastre sunt reactii la aceasta; reactii de acceptare sau respingere; Ceea ce denumim monotonie, la aceasta se referea. Monotonie sau monoton, monovibratie sau egoism, sau izolare, sau orgoliu, arbitrar, sau incapacitate de a darui si a primi. A da mai departe este imposibil cand nu primim si a primi continuu este incapacitatea de a darui. Astfel monosilabism in forme diferite neputinta Conditia (asigurata a lui a fi) implica primire sau receptivitate la a fi. Cand acesta conditie este implinita mai ne sperie moartea sau mai ne demonstram capacitatea de a fi? A fi trece in begraundul perceptiei si este ignorat de captarea atentiei de catre multitudinea manifestarilor lui. Ca reflexie a perceptiei conceptualizam perceptia teoretizand-o; Desi observam imposibilitatea ca propria conceptie sa acopere perceptia in totalitatea ei, ne incapatanam sa valorizam conceptiile si nu perceptia. Astfel lumea ne apare ca formata din multimea lucrurilor partiale si efemere, separate unele de altele si ignoram miracolul Unicului fapt complet si peren a fi. Fragmentarea perceptiei este efectul fragmentarii gandirii care formeaza mintea de apoi, comparativa si acumulatoare. A iesi din fragmentare nu se poate conceptualizand nefragmentarea sau descriind pe Dumnezeu.. A percepe relatia dintre UNICUL intreg si toate expresiile sale partiale ca prelungiri ale sale ne conduce la constiinta elevata in unicitate. E o mutare a centrului de greutate in existenta. Am observat ca se manifesta acesta mutare care scoate la iveala Tiranul -propria credinta si parere. Fiul Tiranului, sursa a tot ce este in societatea acesta,este tiranozaurul, farama de lasitate care ne face sa ne aparam imaginea sau s-o reparam cand se strica, sa atacam. A avea si a poseda este obsesia tiranozaurului care se simte incomplet si efemer oricat de mult ar avea, energie sau proprietati. A avea este circumstanta tiranozaurului si cei care pun circumstantele (sau resursele) inaintea actiunilor lor sunt cei care ignora potentialul creativ al lui a fi a propriei fiinte. Crativitatea nu este o cunoastere ca sa o ai si sa o controlezi, nu apartine magazinului a avea si tocmai acesta evidenta ne sperie. In impersonalitatea fiintei nu functioneaza cunoasterea ci acordul sau asentimentul. Suntem in asentiment cu neputinta sau puterea personala,cu nemultumirea si incompletitudinea propriei fiinte si asta avem. A lua locul lui Dumnezeu este imposibil. Nici ca dorinta nu exista acesta conceptie cand esti. Nu poti lua locul tau in creatie, nu poti lua viata, nici existenta, nici iubirea pentru ca nu sunt idei,nici ritual. Efortul risisirii este efortul dominatiei a ceea ce esti, fie a circumstantelor, fie a existentei personale. Dupa cum evident este, nimeni nu a reusit, nici tiranul nici tiranozaurii; cand credeau ca au reusit, impresia succesului se spulbera, puritatea inceputului se releva sau nu. Fericirea a fi ne condamna la libertate; perceptia obiectiva cotesta libertatea constiintei umane, sau constiintei vietii. Obiect sau lucru este singura moarte posibila. Perceptia mortii este perceptia obiectiva. Perceptia in sine este creatia sinelui adevarului, unicul fiu nascut in constiinta a ceea ce este. Perceptia subiectiva si impersonala conduce la responsabilitatea reflectarii ei in expresii, evenimente, sau fapte, individualitate, corporalitate. Gandirea ca instrument de expresie al constiintei si perceptiei, al intregii cunoasteri a inteligentei unice, este muzica si dansul, oda inchinata iubirii, trairii si existentei fundamentale universului. Gandirea ca proces complet este libera, perfecta asa cum memoria este. Nimic nu a inceput si nimic nu s-a sfarsit, acesta este circumstanta libertatii in care creem o lume mai buna pentru copii nostrii. Indraznim!? Nu!; este mai comod sa criticam si demonstram ilogica conceptuala a celorlalti fara sa o vedem pe a noastra. Iubirea nu se exprima prin concepte ci prin fapte, motiv suficient sa nu fim capabili s-o exprimam pentru ca nu stim cum!. Nu ne-am nascut inca si bajbaim in intuneric fara sa luminam. Irationalitatea (conceptualizarea) este sursa nefericirii, fericirea nu are sursa; perceptia nu are sursa ci se traieste. Traim iubirea sau frica si le disimulam pe amandoua ca sa nu fim, sa devenim nimic sau impersonali asa cum credem noi ca scapam de suferinte. Nimic mai fals din moment ce suferinta este expresiea incompletitudinii persoanei, fragmentarii instrumentuuli sau gandirea; cand spun persoana ma refer la gandirea noastra despre noi; oriunde mergem o luam cu noi, ne sacrificam de dragul ei, asa numitul sacrificiu al parintilor de dragul copiilor. Unica noastra creatia este cocreatia, copilul, copilul din noi este cea mai grea povara pe care nu reusim s-o purtam pentru ca nici nu trebuie s-o purtam daca il traim. Sursa vietii este inlauntrul constiintei tale si nimeni nu ti-o poate lua daca nu o cauti in alta parte, in circumstantele comceptuale care iti modeleaza cunoasterea si perceptia. Chiar si asa nu o poti pierde! Toate acestea nu ti le-am scris tie cititorule ci mi le scriu mie cu voce tare. Mi le scriu ca sa aud propria galagie in tacerea mea ca m-am saturat de galagia obsesiilor.:) Se spune ca a contempla creatia iti aduce fericire dar mie contempland prostia mi-a adus doar un zambet! A masnipula perceptia nu insemna a minti, nici a descrie exact trecutul, este un act de indrazneala,o miscare spontana a atentiei! Indraznesc sa fiu! Alta vina nu avem in afara acestei indrazneli care supara atat de tare sistemele conceptuale si mecanica puterii deformate sau a gandului distructiv. Aservirea mortii care se manifesta sub forma institutiilor concepute ii face pe naivi sa puna institutia deasupra lor. In viata toate sunt personale, persoana conteaza nu institutia. Persoana este cea care functie de puterea sa ( nivelul sau de constiinta a ceea ce este) launtrica face institutia in nici un caz institutia nu a facut persoana. "Cum e turcul si pistolul"spune un proverb, cum este seful si portarul institutiei, iata de ce seful este atat de ravnit si contestat in institutii. Seful nu poate fi ales, caci nu mai este sef daca depinde de altcineva in afara propriei constiinte. Fiti sefii institutiei gandirii voastre, sunteti singurii sefi nealesi si de drept. Gandirea nu e partiala, este un proces total in care nici o idee nu este relevanta pentru totalitatea sa. Astfel este un proces liber neaservit ideilor sau conceptelor facute deja. Indrazneala fiintei este cea care o conduce si-i determina actiunile complete. Gandirea nu aserveste fiinta, dar fiinta se poate aservi gandirii; ipocrizia este aceea de a da vina pe gandire, pe cunoastere, pe trecut, pe circumstante, pe lucruri sau lipsa lor. Gandul este totalitatea gandirii cand este viu, unul cu el insusi. Gandirea isi spune "éu sunt ceea ce gandesc" Popular starnind zambetele intelectului se spune "ma gandesc" ! Oare de ce se gandeste pe ea gandirea din alt motiv decat sa se faca pentru ca nu este? Ce fel de gandire e asta daca nu una inconstienta de existenta proprie? Ne gandim la nesfarsit pana ne apuca nesfarsitul! :) O mica pauza n-ar prinde bine sa prindem puteri si sa Nu o luam de la inceputul sfarsitului. Tacerea nu este ideea de tacere si nici ceea ce facem tacut.Mintea facuta tacuta este minte moarte sau obiect, materie. Mintea vie este mereu noua ;evident nu in noi concepte ci noua expresie a totalitatii sale creative.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu