terapia infirmitatilor prostiei

Mai intai sa exploram ce este prostia si care este manifestarea ei! In acest moment afirm ca prostia

face parte din experienta si cunoasterea proprie si ca vorbesc din interior, din cunoastere, fara a ma exclude ipocrit. Evident, prostia nu este un personaj real. Este o atitudine, o stare a gandirii din care se nasc comportamente ce au consecinte dezastruoase. Cel mai la indemana pentru a intelege, este a auzi si a vedea exprimarile prostiei. Ca sa o auzim, „cineva” trebuie sa o exprime. Deci prima conditie ca sa percepem prostia este aceea de a fi „cineva”. Ca sa o vedem, „ cineva” trebuie sa suporte consecintele exprimarilor prostiei. Deci a doua conditie ca sa percepem prostia este ca „cineva” isi modeleaza forma. Putem intelege prostia fie privind schimbarile formelor „cineva”-ilor sau ascultandu-i. Daca punem accent pe a-i asculta ne-am putea insela, caci una din principalele actiuni ale prostiei este inselaciunea. Daca ne-am concentra doar pe vederea formei, am cadea in aceeasi capcana a autoinselarii, adica a autoprostirii. Sa incepem cu inceputul si sa constatam ca intodeauna la inceput este cuvantul. Stam in fata cuiva si stam in fata necunoscutului, pana in momentul in care scoate „pasarica” (sau vorba, sau …). Pasaricile prostiei nu se ascund, se oficializeaza si se brenduiesc la televizor. Exemplu: cea mai raspandita „pasarica” este „cine e de vina?” sau sub forma „cum se poate asa ceva?” Aceasta pentru ca prostia nu se vede pe ea insasi, nu-si recunoaste „pasaricile” sub „forma fapte sau evenimente”, mai apoi transformand faptele in vorbe. Ca urmare, pentru prostie exista mai intai fapte, care nu au nici o legatura sau relatie cu ea (sunt obiective), in fata carora se simte indreptatita sa se revolte emotional si sa ia atitudine verbala, sa le transforme in cuvinte descriindu-le si descriindu-si revolta. Evident ca „prostul” joaca in piesa „Prostia”, fara sa cunosca rolul pe care il joaca in piesa respectiva. Acesta evidenta este revelata de succesiunea „inversa”, adica pentru prost mai intai exista lucrul sau evenimentul (obiectivarea prostiei) si dupa aceea cuvantul prostiei. Pentru un jucator al prostiei, a sta intr-un mediu fara evenimente este un dezastru, isi pierde toate cuvintele, nu mai are ce sa descrie. Prima concluzie care se naste din aceasta evidenta este aceea ca prostia este obligatoriu sa se manifeste pentru ca prostul sa aiba cuvinte sau ce sa descrie. A doua concluzie practica este aceea ca daca va aflati pe domeniul prostiei cel mai bine este sa faceti pe „mutul”, altfel veti fi atacati, marginalizati si vi se va lua fara de voie tot ce este obiectiv , „lucruri sau evenimente”, pentru ca toate acestea sunt considerate apanajul exclusiv al prostiei. Fara lucruri sau evenimente prostia nu s-ar putea exprima. Evident, nu este creativa sau lucrativa (ca urmare evidenta dualitatii ne spune ca este distructiva si demolatoare). In popor se spune ca „schimbarea sefilor este bucuria prostilor”, o evidenta care releva faptul ca schimbarea este perpetuarea prostiei, ca atare prostii schimba regulat sefii, intr-un sistem institutionalizat numit democratia prostiei. Aceasta consfintire ne arata clar ca prostia este un proces de devenire, devenim „cineva”, apoi „altcineva” si asa mai departe. Ce devenim este foarte clar in perceptia refuzata a evidentelor: devenim nimic. Prostia este „nimic” si nu ar exista fara devenirea noastra, adica moartea noastra. Concluzia evidentei este: „prostia omoara”.