Care este raţiunea acestui comportament reactiv? Aceasta paralizie comportamentală a reacţiunilor continui are un sens ascuns?
Pentru a demara aceasta explorare a comportamentului comun cetăţenilor acestei lumi, mai întâi este necesar a recunoaşte evidenta naturii sale, reacţia la reacţie. Mai întâi apare prima reacţie, nemulţumirea în faţa unei situaţii oarecare. Apoi a doua reacţie, trebuie să rezolv această nemulţumire. Apoi a treia, caut o metodă de rezolvare, apoi, nu ştiu să rezolv această nemulţumire, dar de ce sunt nemulţumit şi aşa mai departe. (Acesta succesiune este valabilă atât pentru stări cât şi pentru orice alte circumstanţe exterioare). Banalitatea acestei modalităţi comportamentale temporale a gândirii şi continuitatea ei, o face de neperceput. Rutina şi continuitatea reacţiei, o ascunde conştiinţei. Am încercat toate metodele de rezolvare, detaşarea de orice ataşament, “gândirea pozitivă”, asceză, meditaţia, etc., dar toate metodele de non-reactie sau dovedit reacţii la reacţie. Comportamentul paraliziei reacţiei a devenit paralizia non-reactiei. A reacţiona continuu sau a nu reacţiona continuu s-a dovedit a fi aceeaşi paralizie, aceeaşi rutină. Ce este acesta rutină devastatoare? Orice respingem; orice în afară de plăcere? Oare nu am observat plăcerea şi rutina căutării de plăcere, consecinţele ei asupra stării corporale individuale şi sociale? Este evident necesar ai înţelege sursa!. Obsesia cautarii de satisfacţie este sursa tuturor degradărilor corporale prin efort, prin risipirea energiei? Oare nu am observat că plăcerea este un final care dispare rapid lăsând mereu locul efortului pentru obţinerea ei ? Poate întrerupe plăcerea, continuitatea nemulţumirii? Plăcerea ascunde doar nemulţumirea profundă, nu îi pune capăt. Ca urmare să căutăm în altă parte sursa nemulţumirii, sursa reacţiei. Am ajuns doar la nemulţumirea fata de plăcere şi satisfacţie, de incapacitatea lor de a rezolva ceva. Am ajuns acolo unde nu mai există nici un surogat, nimic. A rămas doar nemulţumirea totală, pură, completă, una cu conştienta ei. Ah, conştiinţa este sursa ei. Dar de ce oare conştiinţa generează nemulţumire faţă de tot, de existenţa şi viaţa în ansamblul ei? În mod sigur că are o dorinţă neîmplinită! Care este oare acea dorinţă neîmplinită a conştiinţei cetăţenilor acestei lumi care generează acesta totală nemulţumire? Ce vrea ea, lumea, să devină? Sau cine se crede ea? Ce este ea, lumea?
Pentru a demara aceasta explorare a comportamentului comun cetăţenilor acestei lumi, mai întâi este necesar a recunoaşte evidenta naturii sale, reacţia la reacţie. Mai întâi apare prima reacţie, nemulţumirea în faţa unei situaţii oarecare. Apoi a doua reacţie, trebuie să rezolv această nemulţumire. Apoi a treia, caut o metodă de rezolvare, apoi, nu ştiu să rezolv această nemulţumire, dar de ce sunt nemulţumit şi aşa mai departe. (Acesta succesiune este valabilă atât pentru stări cât şi pentru orice alte circumstanţe exterioare). Banalitatea acestei modalităţi comportamentale temporale a gândirii şi continuitatea ei, o face de neperceput. Rutina şi continuitatea reacţiei, o ascunde conştiinţei. Am încercat toate metodele de rezolvare, detaşarea de orice ataşament, “gândirea pozitivă”, asceză, meditaţia, etc., dar toate metodele de non-reactie sau dovedit reacţii la reacţie. Comportamentul paraliziei reacţiei a devenit paralizia non-reactiei. A reacţiona continuu sau a nu reacţiona continuu s-a dovedit a fi aceeaşi paralizie, aceeaşi rutină. Ce este acesta rutină devastatoare? Orice respingem; orice în afară de plăcere? Oare nu am observat plăcerea şi rutina căutării de plăcere, consecinţele ei asupra stării corporale individuale şi sociale? Este evident necesar ai înţelege sursa!. Obsesia cautarii de satisfacţie este sursa tuturor degradărilor corporale prin efort, prin risipirea energiei? Oare nu am observat că plăcerea este un final care dispare rapid lăsând mereu locul efortului pentru obţinerea ei ? Poate întrerupe plăcerea, continuitatea nemulţumirii? Plăcerea ascunde doar nemulţumirea profundă, nu îi pune capăt. Ca urmare să căutăm în altă parte sursa nemulţumirii, sursa reacţiei. Am ajuns doar la nemulţumirea fata de plăcere şi satisfacţie, de incapacitatea lor de a rezolva ceva. Am ajuns acolo unde nu mai există nici un surogat, nimic. A rămas doar nemulţumirea totală, pură, completă, una cu conştienta ei. Ah, conştiinţa este sursa ei. Dar de ce oare conştiinţa generează nemulţumire faţă de tot, de existenţa şi viaţa în ansamblul ei? În mod sigur că are o dorinţă neîmplinită! Care este oare acea dorinţă neîmplinită a conştiinţei cetăţenilor acestei lumi care generează acesta totală nemulţumire? Ce vrea ea, lumea, să devină? Sau cine se crede ea? Ce este ea, lumea?
Postări
Placerea si satisfactia sunt multumirea fata de lucrurile impermanente, materiale, emotionale, etc.
RăspundețiȘtergereAceasta multumire temporara, in timp, nu poate genera decat necesitatea de "mai mult", devenind astfel treptat nemultumire.
Aceasta nemultumire, duce la cautarea sursei multumirii reale.
Astfel, prin nemultumire, transcedem impermanenta, materialul, placerea, plasand obiectul multumirii in starii a fi.
Sunt multumint ca sunt, si nemultumit de ceea ce nu sunt - placerile mele, emotiile mele, dorintele mele insatisfacute, visele despre lucrurile care le am, insa doar intr-un viitor inexistent, etc.
Dorinta neimplinita vrea sa devina opusul ei, dorinta implinita, si cand reuseste asta, isi da seama ca lucrul care o implineste nu e acela. O dorinta implinita, dupa ce a fost implinita, este in trecut, in prezent nemai-ramanand nimic.
Sursa implinirii trebuie sa fie in alta parte.
In recunoasterea implinirii, ca rezultat al existentei mele.
Ce face dorinta in acest caz?
Isi doreste ceea ce are deja. Astfel este multumita si completa. Ma am pe mine si astfel ma doresc pe mine.
Confuzia apare doar cand fraza este inversata.
Dorinta vrea sa devina "eu", uneori crede ca este "eu" insa nu poate sa devina "eu", poate doar sa il doreasca, generand nemultumire, care da nastere cautarii - (re)gasirii.
Draga Cristi
RăspundețiȘtergeremultumesc pentru confirmari si as fi bucuros daca am dialoga raspunzand la intrebarile finale! Intrebarile sunt in domeniul explorarii nu al cunoasterii. Explorarea aduce revelatia a ceea ce suntem, cunoasterea este umbra acestei relevari! manipularea cunoasterii la nesfarsit este reactia nemultumirii si obsesia controlului. Nu putem controla ce nu cunoastem, din fericire! Eternul si viata sunt doua cuvinte diferite pentru acelasi fapt si din fericire nu apartine cunoasterii si nu este aservita ei, motiv pentru care nu poate fi degradata sau distrusa actiunea care nu are opus. A onora acesta actiune inseamna a o exprima in gandire simtire si fapte asa cum este ea pura si imposibil de pervertit de interese si mediocritatea lor. Telurile sunt armonice si in nici un caz exclusite. Asa zisa cunoastere initiatica, este tot cunoastre si eu-l este cunoasterea sciziunii din constiinta indusa hipnotic prin programare, precum si a oonsecintelor acestei modalitati de abordare rutiniere precum programele calculatoarelor. Astazi ceea ce numim gandire, constiinta sau psihic se dovedeste a fi doar program, holospatiu, inchisoare. Cunoasterea indusa despre om si umanitate modeleaza perceptia oamenilor si a umanitatii si astfel nu mai percep adevarul inchisorii in care traiesc. Cred ca sunt pe pamant ,in democratie, libertate, etc, fara sa fie. Astfel credinta ca rezultat al raspunsului automat dat la modelul perceput si inoculat ca obiectiv, a inlocuit viata si existenta omului cu aparenta ei. Din aceasta aparenta putem sa iesim cand suntem constienti de ea. Teama de libertate si nou, de diferit si neasemanator ne impiedica si izoleaza
constiinta vrea sa se arate, sa se manifeste
RăspundețiȘtergeregyl
Dorinta neimplinita este dorinta de a cunoaste. Aceasta vrea sa devina atotcunoscatoare. Cum nu reuseste, genereaza nemultumire, deoarece intotdeauna mai este ceva de cunoscut. Pana cand? Pana la infinit, deoarece cunoasterea se afla intr-un recipient care se umple mereu cu "lichid" nou.
RăspundețiȘtergereAceasta dorinta, vrea sa devina atotcunoscatoare. Si cand crede ca a devenit, afla ca nu e, primind noi informatii.
Ea se crede sursa cunoasterii.
Totusi care este sursa cunoasterii?
Cunoasterea necunoasterii.
Daca cunoasterea ofera satisfactie, necunoasterea ofera insatisfactie.
Iar daca cunoasterea ofera o inchisoare a cunostintelor, necunoasterea ofera libertate.
Totusi, necunoasterea genereaza cunoasterea. Ca atare ia nastere existenta, ca produs al inexistentei.
Nimic da nastere la Nimic. Un nimic in timp si spatiu, deci incetinit, se manifesta ca unde, vibratii, modulari - pulsatii ale nimicului, gandului prezent. Cunoasterea este perceptia pulsatiilor nimicului, in drumul lor spre transformarea in.. nimic.
Telul final al cunoasterii este astfel, renuntarea la ea insasi, dezgolirea. Rolul sau a fost sa faca vizibila existenta inexistentei - eternitatea.
Daca multumirea existentei se afla in inexistenta, iar multumirea inexistentei in existenta, multumirea eternitatii se afla in multumire, iar nemultumirea eternitatii se afla in nemultumire.
Dorinta(existenta) neimplinirii(inexistentei) este eternitatea insasi.
Cunoasterea nu are opus.
RăspundețiȘtergereConflictul este in cunoastere, nu intre cunoastere si necunoastere. Distinctia care releva cunoasterea asa cum este ea, este distinctia cunoscutului de necunoascut , a denumitului de nedenimit.
RăspundețiȘtergereVa rog sa exploram necunoscutul care induce mirare si care scoate ce este mai frumos in noi. Descrierea a ceea ce am cunoscut induce reactie si conflict, recatii specifice cunoasterii. pentru aceasta este evident necesar dialogul prin intrebari si raspunsuri spontane. Ca sa raspundem mai intai trebuie sa auzim. Comunicare are doi pasi: primul este a auzi, al doilea a exprima sau raspunde. Cand asteptam ,ca rezultat al cautarii fara sens si final, nu vom auzi decat ceea ce cunoastem deja sau confirmarile propriului filtru al cunoasterii particularizate si interpretative. ca sa auzim, cautarea inceteaza, explorarea functioneaza mirarea este vindecatoare a energiei, eliberatoare de falsurile asimilate pe post de cunoscut fara a fi neaparat si cunoastere. Unicul raspuns la orice intrebare este eu sunt. Abia dupa acest raspuns exprimarea este responsabila si creatoare, nereflexiva, nereactiva, ma exprim din cunoastere nu despre cunoscut
RăspundețiȘtergereUltimile intrebari sunt: ce vrea ea sa devina, sau cine se crede ea? fara a raspunde nu putem intelege procesul mortii sau devenirii de nimic.
RăspundețiȘtergerenu stiu.
RăspundețiȘtergereIn dimineata asta, citind din nou, primul raspuns care a venit este: Se crede ce nu este, vrea sa devina ce crede ca nu este.
Am impresia ca am citit asta pe blog. Zi tu Vio.
GyL
Draga Gyl, ce vrea un om sa devina? se crede ce nu este si vrea sa devina ce se crede? sau efortul devenirii este refuzul de sine? Devenirea este efectul inductiei hipnotice a insuficientei propiei fiinte? Ce devine in final un om? Ceea ce devine efectiv ne arata ce credea ca este si a devenit. Daca suntem cel ce suntem si vrem sa devenim altceva, ce inseamana?Suntem om si vrem sa devenim neom sau suntem neoameni si vrem sa devenim oameni? Vedeti incapacitatea gandirii prin opozitie de a releva ceva? Avem impresia ca opusul este solutia fara sa fie decat aceeasi problema sub alta forma, nu este nici o solutie in opus si conflictul sau contradictia contrariilor si nici o evolutie sau progres.
RăspundețiȘtergereCe poate satisface aceasta dorinta ?
RăspundețiȘtergereInsasi faptul ca vorbim de o dorinta neimplinita inseamna ca este neimplinita cu un sens. Nu poate fi satisfacuta astfel. Atunci singura sa implinire este moartea ei. Moarta fiind este implinita. Nu pentru ca a gasit ceva, ci pentru ca nu are nimic de gasit. De fapt a gasit ceea ce a cautat, moartea. Dorinta de a cunoaste este dorinta de a muri, prin simplul fapt ca fluxul cunoasterii nu se termina niciodata, tot timpul mai este ceva de cunoscut. Dupa cum stim, viata este singurul lucru nesfarsit, etern, iar lucrul cunoscut este continut in viata, deci este supus mortii. Iar dorinta, poate functiona doar in relatie cu un lucru de cunoscut. Ca atare, avem doua lucruri supuse mortii, ceea ce inseamna ca dorinta de cunoaste duce la moarte, sau este in fine moartea.
Dorinta de a cunoaste vrea sa devina lucrul de cunoscut. Dorinta ducand insa doar la moartea proprie, inseamna ca suntem ceea ce cunoastem, nu ceea ce dorim sa cunoastem.
Intr-o sfera cu 2 puncte diametral opuse, lucrul de cunoscut este un punct iar dorinta acestuia este celalalt punct. La mijloc se afla devenirea. Deci, dorinta doar ne arata existenta unui anumit lucru de cunoscut. Insa pentru a il cunoaste, este necesar sa pasim in mijlocul sferei si sa devenim acel lucru, cunoscandu-l astfel.
Deci, in concluzie, dorinta vrea sa devina lucrul dorit si se crede devenirea lucrului dorit.