puterea de viata, a

 Cunoasterea e o simpla recunoastere.

Recunoasterea produce actiune individuala prin simplitatea ei. Orice demonstratie sau explicatie nu produce decat complicatii in campul cunoasterii si conduce evident la blocaje, la reactii.

Cand dorim cunoastere ignoram cunoasterea care este activa in gandirea noastra si  complicam inutil procesul evolutiei ca proces de ordonare sau restabilirea ordinii initiale a procesului gandirii vazut ca un flux fara inceput si final in armonie cu existenta vazuta ca intreg. Altfel spus, producem conflicte in gandire opunund noi fluxuri gandite  opuse celor care deja sunt active ca rutine in memorie. Recunoasterea a ceea ce e activ ca rutina in memorie, inseamna recunoasterea obisnuintelor comportamentale  mentale cotidienene, clipa de cclipa, asa numita "mentalitate" ( ceea ce  "cultivam" in campul memoriei care contine intreaga cunoastere). Noi resimtim aceasta abordare de respingere a unei parti a cunoasterii din campul memoriei, si opunearea ei  unei   alte parti a cunoasterii tot din campul memoriei, drept "conflict interior" care se manifesta prin ceea ce denumim "dialog interior". Acest dialog este manifestarea fragmentarii inconstiente a ceea ce este un singur proces "gandirea" care nu este denumirea unui lucru ci fundatia percceptiei inteligente in care intreaga cunoastere este produsa si utilizata, fragmentare care confuzioneaza perceptia si intreaga functionare a ceea ce denumim 'minte" sau "spirit", continatorul ultim al creatiei , a ceea ce este asa cum este acum ca totalitate, plenitudine.

Recunoasterea este simplitate; de ex ne simtim tristi, obositi, rezultatul  unei cunoasteri manipulate individual si dorim sa ne simtim veseli si entuziasti, stare care este efectul  manipularii altei cunoasteri. Inconstient punem in conflict despartind in doua ceea ce este un singur proces, cunoasterea.

Paradoxal recunoasterea cunoasterii tristetei ca ceea ce este asa cum este, elibereaza mintea de acea rutina din memorie care produce tristete, e ca un fel treaba terminata care conduce la incetarea eforturilor in acea directie, sau dorinta implinita. E greu sa recunosti ca iti produci singur tristete ca sa nu o mai faci,  numai pt ca atitudinea fragmentarii inconstiente produce vinovati exteriori tie insuti, te identifici cu o parte din cunoastere nu cu intregul ei si exteriorizezi cauza celor neplacute. Este nefirescul acestei atitudini exprimat in automatismul " cand iese bine eu is de vina, cand iese rau tu esti de vina"

Pana si vinovatia sau cauza este fragmentata inconstient prin abordarea fragmentarii launtrice si conflictului interior drept  obiectiv. 

Nu de noi invataturi este nevoie ci de recunoasterea lor. Acest proces de recunoastere mai este denumit si "neinvataturile spiritului". Denumirea pune in evidenta ca ceea ce consideram cunoastere acumulata in timp nu este expresia constientei completitudinilor sau plenitudinii existentei ci doar efortul "nevoii" sau credintei manipulate  ca rutina zilnica. Ce este aceasta credinta? Este atat de obisnuinta ca rutina comportamentala, mentalitate, ca nici nu o mai recunoastem ca sursa a acestuia. Nevoia este credinta in incompletitudine a propriei fiinte, nu ne ajunge doar  ca suntem, vrem mai mult. Evident credinta in fragmentarea  sau separarea  a ceea ce ne dorim de ceea ce suntem, credinta in LIPSA. Ne lipseste sanatate, bogatie, pacea launtrica si evident tot ce e bun si folositor in schimb suntem coplesiti de toate grijile si nevoile asa numitei zile de maine . Evident este ca ziua de maine este propria proiectie a viitorului imediat si constatam recunoascand ca ne proiectam un viitor ostil , un viitor profetit ca moarte ca dezastre, esecuri si razboi. Nu recunoastem ca suntem profetii propriului viitor !!! Nu recunoastem obedienta in fata acestor profetii ale mortii si dezastrului , credm cu certitudine in inevitabilitatea mortii ca viitor si final al propriei existente.

Ipocrizia celor ce se autoafirma credinciosi in Dumnezeu sau Viata este evidenta si inconstienta lor; sunt identificati cu povestea mortii si joaca rolu nevoiasului de viata invocand ceea ce are deja ,viata. 

Desigur ca afirmatiile astea pot starni revolta, atacuri la persoana si razbunari. Fiecare traieste in povestea lui sau mai bine zis "doarme" in propria poveste sau visare chiar daca este un cosmar. renasterea este o trezire in cosmar si aceasta trezire face cosmarul sa se releve ca propria inchipuire de sine , o autoafirmatie pe post de identitate personala sau "persoana" (invelis). Practic cand "dorim in front cu arma in mana " ne credem plapuma cu care ne-am invelit sau coconul de vorbe ci impresii ca parte din cunpasterea memoriei vazuta ca intregime. "Se poate si asa si asa" este o exprimare ardelemeasca. Aceasta fascinanta posibilitate fara limite si cu probabilitate peste zero a oricarei variante din campul ei ne releva forta incomensurabila a visului sau imaginatiei specifice  fiintei . Mereu sunt intrebat ce e teama si raspund mereu la fel :produsul propriei tale imaginatii, forta ta misteriopasa ignorata si drept urmare ocupata de otrava credintelor in profetiile unor incompleti care se doresc a se afirma pe sine speriind oamenii creduli si obedienti in fata unui necunoscut modelat de altii inspaimantator. Dovezi cerem ? Constiinta spectaculului "covid" la care am asistat cu umor, spectacolul credulitatii si obedientei ce ne tine ca civilizatie in lantul sclaviei imaginate si planificate, manipulate si aparate de cei care-i credeam ca au rolul de a ne proteja de asa ceva (leaderii). Este dificil sa te trezesti din cosmarul propriei imaginatii, este puternic si letal iar al recunoaste ca  credinta proprie este dea dreptul o minune a responsabilitatii in existenta. Cum sa recunoasti ca esti sinucigas si ca intretii starea prin crimele razboaielor purtate in numele unuor valori inexistente, utopice. Este inutila orice fuga de tine insuti, nici autoalintul in utopicele exaltari emotionale "xtreme", sau placeri senzoriale Super, nu vor obloji decat efemer ranile profunde pe care fiecare si le intretine prin nerecunoasterea lor. Paradoxul Antagonistului este  acela ca prefera sa moara decat sa-si recunoasca propria credinta care.i modeleaza existenta temporala sua modalitatea timpului ca exioma care se autointretine si demonstreaza. Capcana ideii despre sine sau "cunoasterea"psihologica este ca se autodemonstrazeza in manifestare aexperientei sale; experienta demonstreaza ideea si ideea genereaza experienta, cercul vicios al fragmentarii gandului , inchisoarea autointretinuta individual prin adaptare. 

Desigur nimic nou sub soarele cunoasterii , individul se crede posesorul cunoasterii cand in adevar este doar un instrument friabil al cunoasterii de sine. Individul se dizolva rigidizat de propria cunoastere de sine sau dogma individualizata a profetiilor cosmarelor care modeleaza un viitor inexistent in fapt. Si trecutul si viitorul sunt doar proiectii ale prezentei omului, orientand gandul spre trecutul acceptat din povesti despre si proeictandu-si viitorul acceptat din obedienta fricii de viata, de existenta sa.

Ca urmare voi continua nu prin a va bate la cap cu noi invataminte vechi, cu noi trebuinte si noi vechi minciuni oficiale. Ci din responsabilitatea pe care mi-o daruiesc singur, voi dezvalui doar ceea ce cunoastem si consecintele acestei abordari din campul cunoasterii sau existentei a ceea ce este asa cum este. Aceasta cunoastere este evident stiuta de toata omenirea, dar impresia separarii de lume  ne creeaza iluzia unui privilegiu inexistent: acela al unei superioritati in planul cunoasterii. Relevarea consecintelor unei atitudini si abordari lucrative in campul  acestei incomensurabile cunoasterii a constiintei OM, este o simpla recunoastere care implica doar curaj si indrazneala, sa exprimi ceea ce simti inaluntrul tau evitand exprimarea ipocrita a ceea ce da bine pe sticla sau propria promovare a unui sine inchipui maret tocmai pt ca este banal.

Aceasta "banalitate' este incomensurabila indiferenta fata de propria fiinta. Nu exista nimeni care are nevoie de ajutor si nimeni care sa vina sa te ajute la nevoie si este drept sa fie asa. Targhetul existentei in campul mortii sau uitarii de sine si indiferentei este invingerea mortii sau eliberarea de sub tirania profetiilor si expertilor in nimic. "Cel viu"esti chiar tu, cel ce este, cel care citesti in acest moment;  ai uitat sau mai pastrezi vie (activa) aceasta pretioasa amintire? Libertatea fiintei este esenta sa si inseamna neuitare de sine. Muribundul uita lumea cu care s-a luptat o existenta; dorind sa-i respecte exigentele a reusit doar murind . A fost gandit mort inca de la nastere si dator cu moartea de un dumenezeu bancher care-ti da viata cu imprumut si dobanda muncii tale. Asta e conceptia despre dumnezeu pe care o avem fara fi contienti de ea. Asa cum legile creeaza infractorii, ce lege falsa ne face pe toti infractori ai vietii proprii?

Este legea- conceptia-profetia-axioma inevitabilitatii mortii conf careia toti suntem infractori in viata pedepsiti cu moartea. Daca va simtiti vinovati aflati ca nu avem decat o singura vina , faptul ca existam si asta enerveaza pe dumnezeul mortii, Dogma. Ne sinucidem ca sa confirmam dogma? Oricat pare de incredibil orice moarte e o sinucidere. Nimic nou sub soare, dar, nu ne-am plictisit?

Sa fii propriul stapan  implica a cunoaste calea=metoda. Eliberarea din sclavia mentala implica "a nu face" ceea ce suntem obisnuiti a face  launtric nu in afara, a fi stapanul dialogului interior ce fura atentia si blocheaza accesul la claritatea si inteligenta perceptiei creatoare permanent ceea ce denumim "prezenta proprie"  intergitatii fiintei. Inseamana a boicota rutina dorintei cu care se identifica sau am asociat "mintea" A fi inseamna a nu fi si frica de a nu fi ne blocheaza si elimina din existenta propriei lumi create asa cum este ea.