Calea nebatuta

Motto : Am incredre in temeiul intelepciunii si al iubirii

 Cand speri in dumnezeu ajungi la disperare.

Cand nu mai speri ajungi la El si abia incepe totul.

Calea sperantei este deja un canal adanc din care nu mai vezi ceva. 

Calea fara speranta este nebatuta inca. Este calea intelepciunii.

Intrebare: Cine recunoaste poetul care a scris urmatoarele versuri?

Ingere palid, iti e mister

Cum ca a lumei valuri si soapte

Este durere si neagra noapte

Pe langa cer?

Nu stii tu, inger, oare sa zbori,

Sa lasi pamantul, trista ruina?

De-ti place cerul, a lui lumina,

De ce nu mori?

O, dar pamantul inca te tine

In niste lanturi tesute-n rai,

De mult zburai tu in lumi senine-

De nu iubeai.

Principiile sunt imuabile, insa materia irepetabila.

Pricipiul simetriei este seducator insa, viata ne arata cat de mult ne-am inselat. Oamenii se organizeaza in structuri chiar in lipsa oricarui punct de simetrie. Asemenea structuri pot fi deosebite de haos doar daca iubesti si crezi in Om si nu in dumnezeul lui.

Cand nu pui sub lupa indoielii toate filosofiile seducatoare, atunci nu  respecti fiinta ta ci, un fals dumnezeu. Iluzia perenitatii este caracteristica mintilor prea simple si slabe petru a percepe timpul in adevarata lui desfasurare.

Regulile sa legile nu ne pot uni sau tine impreuna. Singurele lucruri pe care le avem in comun sunt cele nerostite.

Libertatea poate fi o constrangere chiar mai mare decat secolele de sclavie.

Cea mai mare farsa a istoriei este farmecele seductiei goanei dupa  superioritate. Ea a generat conflictul intern de narura filosofica si religioasa, lupta desarta pe taramul ideilor, un razboi autofag. Aceasta farsa a deschis poarta  tuturor manipularilor speculand vinovatii inventate.

Strabunii au descris pe dumnezeu conform propriilor ambitii si pe oameni conform propriilor slabiciuni. Acest dumnezeu batran al ambitiilor trebuie sa moara pentru a lasa locul liber celui Viu.

Goana dupa un adevar caruia sa ne inchinam si supune este desarta, o idee proasta pentrru ca nu are un sfarsit. "Ah, acuma ti se pare ca pe cap iti cade cerul: unde vei gasi cuvantul ce exprima adevarul?" E de ajuns ca privind rotunjimea alb-albastra a planetei, omul sa se simta mandru si implinit!

Istoria ne arata ca o zbatere intre stagnarea impusa de cei ce tin cu dintii de privilegiile legilor lor impuse celorlalti si omorarea acelora ce voiau sa inoiasca regulile, a celor ce vroiau sa sparga lacatul istoriei. Noi in sensul "de cei noi" putem face ceva fundamental nou si a indrepta timpul spre o tinta neintrezarita inca. Din nimic, nimic nu se naste si ne vedem constransi sa cautam conducatorul spre acest neintrezarit orizont in noi insine, adica in trecutul nostru.  Orice vom cunoaste nu este cu nimic mai pretios decat ce am uitat deja. 

Propria persoana este cel mai crud oponent , dar ne vom confrunta cu o constiinta cu adevarat colectiva. Limitele personalitatii sunt amintirile ancestrale, redundanta propriilor constiinte. E o oportunitate rara de a ne repara greselile si a dialoga sincer pe tema propriilor temeri, daca ne invingem nesiguranta. Astfel Dumnezeu va avea un prieten , un egal, nu un soldat inutil. Un canal curat prin care sa se releve asa cum este. Numai analizand si rezolvand constrangerile greselilor vom putea sti daca am ales cu adevarat sa fim ceea ce suntem sau, ne complecem in a constitui doar piese intr-un joc ale carui limite nu au orizont. Oare nu indoiala si nu  multiplele optiuni constituie esenta libertatii?

Consensul are noima doar atunci cand nu mai trebuie enuntat. Mintile slabe actioneaza intotdeauna la fel, o deghizare in locul alteia. Masura adevarata a timpului o aflam  comparand  distanta dintre credinta si idee. Structura interna a unui creier nu se pierde sub actiunea entropiei.

Oamenii creeaza intr-un fel divin , alegand sa nu distruga.